Stau amândouă agăţate firav de o creangă. Doar ele au mai rămas, scăpate de furia omului dornic să le smulgă de la locul lor, să le radă pe cap, să le taie cubulețe ori să le dea la robot. Şi cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, le mai aruncă apoi şi în clocot, să fiarbă până când nu mai rămâne nimic din forma lor, poate nu chiar cea mai frumoasă… Doar aromă și gata, asta le-a fost toată viaţa…
Oricât și-ar dori, e clar că nu pot iubi toamna. Când toate fructele ajung dulceţuri şi compoturi, în borcane cu etichete scrise de mână: dulceaţă de gutui 2013; compot de gutui 2013, frumos aranjate pe rafturi de cămară. Numai ele două s-au salvat, nu se ştie cum, de pofta omului, dar ştiu că mult nu o mai duc acolo, sus…
Li s-a mai şters culoarea cea veselă, galbenul lor aprins sub soarele verii. Sunt două alămâioare cuminți, ce nu mai speră nimic. Aşteaptă doar momentul când se vor desprinde de ramura ce le mai ţine în viaţă şi se vor prăvăli pe pământul rece. Nu-i un final prea vesel, dar nu sunt triste, cu gândul la primăvară, vară… Şi totuşi, parcă… nu le era mai bine dacă erau şi ele într-o mâncare, dulceaţă ori compot? Măcar aveau un rost pe lumea asta…
Și pe când erau tot mai îngrijorate de finalul deloc glorios, o mână le culese pe-amândouă. Se treziră băgate într-un buzunar de haină călduros, unde aromele începură să se dezmorțească. Mai târziu, aceeași mână le căută, le scoase cu grijă și le așeză undeva, sus, mai sus decât era creanga lor de-acasă. De unde puteau privi la tot ce se-ntâmpla în camera mare, în care, atunci când va intra cineva, vor auzi mereu același lucru: tare frumos mai miros gutuile astea!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
