O rază de lumină, mare cât cea mai densă speranță pe care o poți simți străbătându-ți ființa s-a proiectat pe ușa alb-gălbuie ce închidea între cei patru pereți, untoși la culoare, mirosul fricii.
Ușa s-a deschis și timpul a încetat să-și scurgă secundele într-o direcție sau alta, uimit și el de imaginea aproape biblică a vestirii. Lumina pogorâtă pe cel venit cu vestea și curentul ce-i făcea aripile să deseneze zborul au așezat pe chipul fetei, de nici douăzeci de ani, un zâmbet larg.
“Închideți geamul!”, vocea ascuțită, venită de undeva din spatele îngerului, a spart în mii de fragmente liniștea, făcând loc unui sunet prelung, metalic și disonant.
Alina se conformă ordinului. Un zâmbet îi inflori iar pe față atunci când soarele i-a îmbrăcat ființa. A închis fără grabă fereastra, lăsându-se pradă mângâierii calde și unei noi liniști croșetate din secunde ce refuzau să-i mai măsoare trecerea.
“Domnișoară…!”. Vocea plină şi aproape melodioasă a readus prezentul în micuța încăpere. În spatele glasului, scârțâitul ușii a readus-o pe tânără între cei patru pereți untoși și încăpățânați în a ține strâns mirosul acela, al neștiutului.
“Un pas înaintea celuilalt, Alina”, îi șoptea mintea, în timp ce se îndrepta către locul de unde venise. “Ce frumoasă a fost nunta…”, se mai gândi ea. Un alt pas, un alt gând: “Însărcinată, asta ar fi cea mai frumoasă supriză pentru Gabriel”. “Ce zi frumoasă!”, se mai gândi ea înainte să se așeze pe patul metalic, cu vopsea scorojită de timp sau de unghii ce își scriau poveștile.
Îngerul dispăruse, ceasul din perete își arunca minutele în tic-tac-uri ce sfidau legea gravitațieiă, iar vocea doctorului se auzi din nou: “Alina, nu ești însărcinată!”.
Zâmbetul fetei se stinse într-o grimasă de durere. Durerea, motivul internării ei, o trezi în cea mai stranie realitate.
“Și atunci, îngăimă, durerea… am crezut că am o sarcină toxică, am crezut că…”
“Domnișoară, mă tem că veștile sunt altele”, rosti grăbit doctorul. “Am localizat tumori ce necesită îndepărtarea lor imediată. Vei fi supusă unei histerectomii totale, mâine dimineață. Nu vei mai putea concepe un copil, dar vei trăi. Eşti norocoasă!”, mai auzi fata și alunecă în cea mai adâncă uitare de sine, către un loc în care plutea nimicul.
Dar până și nimicul o trădă. Cuvântul histerectomie tăie o felie din ea, cu precizie, iar sunetul îi aminti de cel făcut de căderea unei ghilotine. Lăsă cuvântul să-i ghilotineze iar și iar întregul, durerea, groaza și speranța.
Se simți ciungă, oloagă, oarbă, mută, surdă, dar nici măcar o secundă stearpă.
“Nuuuuu!!!”…
Urletul o trezi. Nu era al ei, dar venea din lumea ei atât de iubită. Gabriel tremura și îngenunchease în fața deznădejdii.
O mângâiere pe creștet, apoi doctorul îi chemă soțul în cabinet pentru întocmirea actelor. Asistenta, rămasă preț de câteva secunde în plus, îi administră un calmant, apoi ușa se închise în urma ei cu un scârțâit sinistru. Ca o judecată ce are drept verdict o pedeapsă fără graţiere.
Mi-am privit vecina de salon pentru o vreme. Fiecare lacrimă îmi era cunoscută până în amănuntul secundei în care urma sa se prelingă și să se spargă în mii de alte lacrimi.
Și-am soptit: “Alina, știu prin ce treci!”…
Raza de lumină, mare cât cea mai densă speranță pe care o poți simți străbătându-ți ființa, își proiecta lumina pe ușa alb-gălbuie ce proteja între cei patru pereți, untoși la culoare, două fete ce învățau să se bucure iar de viață.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.