Dintre toate convenţiile nesemnate pe care le adopţi când devii părinte, cea mai disperată este, de departe, tunarea copilului înspre responsabilităţi şi dezvoltare multilateral acceptată.
Şi primul detaliu tehnic pe care ţinem să-l adăugăm odraslelor noastre sunt filtrele. Da, da, filtrele, ca unor maşini ultraperformante. Ni se pare că misiunea noastră de a ne şlefui copiii este mai presus de misunea de a-i iubi, când de fapt îi tâlhărim de forma cea mai naturală în care ei vin pe acest Pământ. Spontaneitatea.
La asta ei se pricep cel mai bine, iar noi ne chinuim să îi educăm. Îi învăţăm să nu mai spună orice oricnd le trece prin cap, aducă îi despuiem de esenţa lor. Firescul. Ingredientul care, ca om mare, te încurcă. Trebuie să ajungi să te controlezi, să te potriveşti, să creşti mare.
Cum ar fi fost lumea dacă am fi rămas toţi nefiltraţi?
Aţi observat cum simt copiii? Între ei şi lume nu e nimic. Nu sunt scenarii, poate doar poveşti. Nu îşi bat capul să analizeze şi acesta nu e semn de superficialitate, ci de puritate. Felul în care îşi simt familia sau destrămarea ei, apropierea sau respingerea celor din jur, felul în care îşi croiesc sensibilităţile şi felul în care le dau glas acestora, toate acestea mă fac să mă întreb de ce avem obligaţia socială să-i schimbăm.
Păi eu, dacă vreau barometrul unei relaţii, dacă mă îndrăgostesc, dacă trebuie să fac o alegere în stânga sau în dreapta sau dacă vreau, pur şi simplu, să-mi schimb culoarea părului, bat la uşă la fie-mea. Care le toarnă pe toate pe şleau, de mă umflă şi râsul, şi plânsul, în acelaşi timp. Motivele ei par să se potrivească în orice situaţie. Fără să gândească problema până s-o uzeze de tot, cum facem noi, aştia mari şi deştepti, ea mereg direct în miezul acesteia, o soarbe fără s-o distrugă în bucăţi şi dă soluţia, simplu şi fără dureri de cap inutile.
Ei nu cunosc ideea de secret. Copiii îţi spun la ureche: „Ştii, aseară nu am putut adormi şi am luat purcelul în braţe”. Dar nu îi cotropeşte nicio sfială când se simt obligaţi să urle cât de tare pot: “Musafirii aştia idioţi nu mai pleacă acasă la ei odată? Că m-au plictisit de tot!” Ei vor să capete cât mai rapid şi mai direct ceea ce visează. Nu se complică, nu se pierd în amănunte, nu risipesc timpul şi energiile pe strategii de om mare. Care, de cele mai multe ori, se dovedesc incorecte şi inutile.
Sunt ca nişte leacuri, dar şi ca nişte ace, care ajung iute la ce e dureros sau arzător la momentul imediat. Peter Pan intra pe geamuri, pentru că lui i se părea mai natural să facă aşa. Drumul era mai scurt. Emoţiile amestecate au fost lăsate în seama celor mari şi complecşi. A se citi au fost lăsate pradă celor găunoşi şi complexaţi.
Copiii nu au chef de mijlocitori. Ei vor să simtă totul aşa cum e. Nici de ochelari 3D nu au nevoie, nici de îndulcitori. Scuturile noastre, adresate protecţiei lor, sunt croite de fapt pentru noi. Neputinţa de a pricepe nu e a lor, ci a noastră.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
