Nuditate, vampiri, droguri, violenţă – într-adevăr, sunt toate motivele ca Dânsului să nu-I placă “True Blood”. E o chestiune de prejudecăţi, dacă mă întrebaţi pe mine, de care, iată, nici El nu scapă. Nici atmosfera glamour a serialului nu ajută, ba din contră.
Oricum, serialul acesta, ajuns la al şaselea sezon, ca mai toate lucrurile decadente, a prins bine în mreje publicul tânăr. Şi-a adjudecat maximum din ce se poate la capitolul premii pentru producţii TV (are şi Emmy-ul şi Grammy-ul în portofoliu) şi, cu tot iureşul de recenzii contradictorii de la lansarea lui, acum cinci ani, şi-a consolidat statutul de „pop cult TV show“.
Că audienţa lui se menţine la cote foarte bune peste tot e de la sine înţeles. Există toate ingredientele. Cum se face însă că “True Blood” are o mulţime de fani educaţi? Ei, bine, aici a intervenit magia lui Alan Ball (“American Beauty”, “Six Feet Under”), creatorul serialului şi producătorul primelor cinci sezoane, care a ştiut să strecoare tot soiul de goodies de-a lungul episoadelor. După mine, el este adevăratul star, nu chelneriţa telepată Sookie (Anna Paquin) făcută ping-pong de toţi durii serialui, ea altfel iubindu-i sincer pe fiecare. Nici vampirii Bill (Stephen Moyer) şi Eric (Alexander Skarsgård) care ba şi-o dispută, ba o joacă la dublu pe Sookie. Şi nici Nelsan Ellis în travesti ori fenomenala Rutina Wesley în rolul Tarei.
Magia lui Alan Ball constă în faptul că a creat personaje cu profiluri suficient de flexibile pentru răsturnările de situaţie. Apoi, episoadele sunt pline de trimiteri la subiectele agendei publice de acum. Transformarea sloganului “God hates fags” în “God hates fangs” şi temele ce ţin de tarele sectare ale societăţii americane sunt doar două dintre posibilele exemplificări. Ele şi multe asemenea sunt adaptate cu umor, acţiunea nu suferă deloc din cauza lor, iar fanul inocent (cel care nu dă prea mulţi bani pe problematicile de orice natură) se poate legăna liniştit în fantasmele cu orgii, superputeri şi sânge. Fiecare vede şi găseşte în “True Blood” ce-şi doreşte.
Altfel, lipsa lui Alan Ball se resimte în cel de-al şaselea sezon, deşi reţeta de succes continuă să funcţioneze, cu ceva rateuri totuşi.
Şi mai este ceva pentru care “True Blood” merită atenţie: coloana sonoră. În ce mă priveşte, e lucrul care m-a câştigat.
Citiţi şi
Dragoste, nu război – The Aftermath
Petele din soarele californian – Big Little Lies
The CATCHY woman. The Prequel*
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.