„S-a-ntâmplat în Gara Montparnasse, în 1895. A deraiat şi-a ieşit prin faţada gării.” Așa grăia titlul postat de o prietenă de-a mea pe contul său de FB, de acum ceva vreme. Cum nu am stare și vreau să mă bag în seamă, am comentat și eu, așa cum m-a tăiat căpățâna. Fără să bag de seamă că tema merita discutată, datorită profunzimii sale. A motivelor, de cele mai multe ori ascunse, ale fiecărui fapt divers.
În graba noastră, de muritori, nu ne gândim ce resorturi ascunse duc la cutare ori cutare lucru, care cutremură târgul, prin ipostaza mai mult sau mai puțin ieșită din comun, pe care presa îl semnalează. Căci banalitatea nu interesează pe nimeni. Scandalul, gesturile nefirești, ineditul, într-un cuvânt, pot deveni știrea zilei. Știre care se va stinge cu totul, imediat ce alt fapt divers va apărea. În urmă rămâne drama, de cele mai multe ori neînțeleasă și profundă.
Un tren a deraiat de pe șine, ieșind prin frontispiciul unei gări. Ăsta da subiect de presă! Lume îngrozită, fum, zgomot infernal, fără de îndoială răniți, poate și vreun mort-doi. Palpitații, socoteli încurcate, lume îngrămădindu-se, demisie, scandal. Ei, spuneți și domniile voastre, ce ingrediente ați mai dori pentru un asemenea hal de știre?! Evident, urmată de ancheta poliției, de declarații, bârfe și, iarăși, scandal. Capete tăiate de judecata socială. Vinovați.
Dar cauza, cauza doamnelor și domnilor, unde e? Ce a dus cu adevărat la deznodământul tragediei?
Ce anume ne mână pe noi, oamenii, să fim împinși de soartă să comitem o așa grozăvie? Ce alte gânduri ne fac să nu ne mai pese? De noi, de cei pe care îi avem în grija noastră, de restul lumii, în general? Ce ne împinge să deraiem de pe șinele propriei existențe, care, până mai ieri curgea, în ochii lumii, cel puțin, lineară și exactă?
Ori să ne luăm lumea în cap, rupând lanțul gros al rutinei. Evadând din cotidian. Către meleaguri neștiute ori nebănuite de nimeni. Către propriul nostru paradis îmbrăcat prin imaginația noastră. Uneori, acest paradis este nemărginit, fără hotare și nici opreliști, unde nu este nici întristare și nici suspin. Alteori, este garnisit de dogme, de idealuri și de vise care să îl apere de invadatorii propriei noastre plăsmuiri. O Castalie, un Shangri-La, în care doar inițiații au voie să pătrundă.
În clipa aceea fatidică, în care ne avântăm cu totul în propriul nostru paradis, absorbiți total de tot ce ne înconjoară, forța divină pune în mișcare mecanismele ce duc, inevitabil, spre catastrofa căreia îi devenim protagoniști. Spre care privim, impasibili. Fără puterea de a tăgădui. Ori de a îndrepta lucrurile. Mirându-ne doar că lumea nu înțelege că așa stau, de fapt, lucrurile. Că așa trebuia să se întâmple. Inexorabil, deci.
Și atunci, ne întrebăm, pe bună dreptate: cine suntem noi? Regizorii sau doar interpreții propriului destin? Poftim de îmi răspundeți!
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
