Când l-a întâlnit într-o după-amiază copleşită de soare, la ştrandul Kiseleff din Bucureşti, ea avea 18 ani, era blondă şi citea Ionel Teodoreanu. El s-a prezentat „Scriitorul Camil Petrescu”, şi scriitorul s-a rostit profund, intens. Ea, Cella Serghi, s-a îndrăgostit în acea secundă şi, printre numeroase amintiri, povesteşte şi despre această dragoste nebunească în cartea Pe firul de păianjen al memoriei.
Căsătorită cu un inginer, începe să viseze la un divorţ şi o căsătorie. A divorţat, dar nu a devenit niciodată soţia lui Camil. Pe care îl descrie astfel: “Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume”.
“Eram aşa cum îşi dorea, mereu aproape de el. Îi dădeam sugestii pentru rochiile pe care urma să le poarte eroina din «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război», romanul la care adăuga mereu amănunte şi chiar pagini şi capitole întregi. Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil. «Când avea optsprezece ani semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!».”
“Ne întâlneam la curse, la teatru, la cinematograf, când erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfîrşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine. Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărâme zidurile şi să-i spună: «Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!» Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărât, înseamnă că nu mă iubeşte!”
“Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirînd o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cît vitrina. Dar pentru mine pămîntul s-a micşorat. E atît cît îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”
Această relaţie zbuciumată nu i-a dat un soţ, dar s-a apucat, de dragul lui Camil, să scrie proză. Înainte de publicare, îi va trimite prozatorului manuscrisul “Pânză de păianjen”. Acesta îl citește și apoi scrie în “Note zilnice”: “Am cetit pînă acum la ora două (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al Cellei S. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea… E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte… Totuşi e un material care, uşor prelucrat (pentru mine ar fi fost uşor dacă aş avea timp), ar da o carte de mare succes”.
Cella Serghi îi va da o replică după 40 de ani, în cartea ei de memorii, mult după moartea lui Camil: “Totuşi, făcînd o inexplicabilă confuzie între un om de cultură şi un om cultivat, mă consideră incultă, fiindcă nu-l citisem pe Bergson şi Husserl. Camil adaugă la «Ultima noapte» un volum în corecturile din şpalt, dar n-are nici o înţelegere pentru gafele pe care le găseşte în prima şi singura versiune dactilografiată a primului meu roman. Cînd e vorba de cărţile lui, recunoaşte că numai în şpalt îl izbesc greşelile, gafele şi numai atunci le poate corecta, cînd lucrarea e culeasă (…) Opera mea l-a surprins pe Camil, fiindcă nu bănuia că fata pe care a întîlnit-o cu zece ani în urmă la ştrand era un scriitor. Dacă s-a înfuriat că nu s-a găsit printre personajele cărţii, e fiindcă nu s-a aşteptat să se afle în faţa unei creaţii literare (…) Emanciparea mea, nu numai sentimentală, dar şi curajul de a o mărturisi în public, l-a înfuriat în aşa măsură pe Camil, încît a încercat să mă împiedice să public romanul şi, dacă înaintea lui nu l-ar fi citit Sebastian şi Liviu Rebreanu, poate că n-ar fi apărut”.
Și mare păcat ar fi fost! 🙂
Citiţi şi
„Nici cu tine, nici fără tine” – La Femme d’à côté
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
