“Un cântec străbate lumea” este, cred, cel mai bun dintre toate pe care le-am recenzat până acum. Cel mai bun şi, în acelaşi timp, filmul cel mai deosebit. Dar cu ce să încep lista de motive pentru care “Un cântec străbate lumea” este altceva decât ce poţi vedea pe micul sau marele ecran? Cu faptul că are la bază, până la cel mai profund nivel, muzica trupei Beatles? Cu regia şi viziunea ieşită din comun a regizoarei americane Julie Taymor? Cu faptul că este musical fără să fie obositor pentru cei mai puţin familiarizaţi cu genul?
Povestea de bază e simplă: un băiat din Anglia şi o fată din Statele Unite se îndrăgostesc în timpul războiului din Vietnam şi al protestelor antibelice din anii ’60, exact perioadă în care Beatles cunoşteau apogeul popularităţii. Povestea lor însă este ambalată în melodii de Beatles, şi nu numai din punct de vedere muzical, dar şi pe plan scenografic, al personajelor, al poveştii, ba chiar până la cele mai profunde şi nebănuite niveluri. Strat cu strat, povestea de dragoste este îmbrăcată în Beatles – ei sunt cei care cântau “All You Need Is Love”, nu? “Un cântec străbate lumea” este un fel de turnesol pentru oricine iubeşte Beatles şi anii ’60 şi în special pentru connaisseurii autodeclaraţi: un soi de “Vrei să fii beatlesoman?”, în care vezi cu adevărat dacă te pricepi sau nu! Pentru că fiecare scenă, fiecare imagine, fiecare cuvânt poate fi o trimitere sau aluzie la universul Beatles – dar, cumva (şi aici se simte geniul autoarei), fără să fie obositor, evident sau suprasolicitant.
Aşa că după ce începi să înţelegi încotro bate regizorul, purcezi a vâna referinţe la Beatles, la istoria anilor ’60, la muzica de atunci şi la vedetele epocii. De la Jimi Hendrix şi Janis Joplin la Yoko Ono, de la Ike şi Tina Turner la Stu Sutcliffe, trecând prin toate personajele care apar în melodiile semnate Beatles şi chiar până la recrearea unor versuri în scene vizuale integrate perfect, adeseori insesizabil, în scenariu, vezi filmul, asculţi muzica şi trăieşti epoca. Perversiunea însă merge şi mai departe: iubitorii vor savura şi trimiterile la filme ca “Hair” şi “The Wall”, atât de reprezentative pentru cultura rock, epoca hippie şi revoluţia sexuală. Atât de mult, încât devii paranoic şi cauţi legături acolo unde poate că nu sunt – de exemplu, nu poţi să nu remarci că eroii principali par să fie aluzii la membrii Beatles: Jude este, evident, John Lennon (melodia ce-i poartă numele referindu-se la Julian, fiul acestuia), Max poate veni de la Mac (Paul McCartney), Jo-Jo poate fi George Harrison… şi aşa mai departe.
Filmul se bucură, de asemenea, de una dintre cele mai abundente distribuţii pe care le-am întâlnit pe IMDB. Cititorul curios să descopere nume cunoscute (şi va descoperi!) va derula la nesfârşit pagina filmului, distribuţia părând să nu se mai termine niciodată: încă un Dancer, încă un Hippie, încă un Protestor… Tânărul actor Jim Sturgess (Jude, partea masculină a cuplului central), pentru cei care nu l-au remarcat până acum, este o revelaţie absolut incredibilă, pe care nici nu ştii cum s-o iei: este un actor cu o voce de senzaţie sau un solist vocal care în plus joacă beton? Cu o figură şi o voce care mi-au amintit de Ewan McGregor, într-un film care mi-a evocat “Moulin Rouge” şi care se desfăşoară într-un mediu industrial care m-a dus cu gândul la “Trainspotting” (ambele, iată, cu Ewan McGregor), Sturgess a luat filmul pe sus şi nu a împărţit adoraţia publicului decât cu partenera sa, Lucy (Evan Rachel Wood), după părerea mea în cel mai bun rol al ei de până acum. Frumoasă, talentată, înzestrată cu voce şi cu ochi sclipitori, Lucy este mereu cu picioarele pe pământ şi cu capul în cerul cu diamante din care îşi trage numele şi seva personajului.
Dar chiar dacă Evan Rachel Wood şi Jim Sturgess acaparează atenţia audienţei, spectatorul se va ridica în picioare să aplaude la apariţia lui Bono, da, da, Bono din U2, care cântă nu mai puţin de două piese aici, ba chiar şi joacă! El însă nu este singurul solist vocal celebru care apare, pentru că îi face concurenţă şi Joe Cocker, într-o apariţie chiar neaşteptată şi cu o costumaţie inimaginabilă. Cât despre Eddie Izzard, acesta aduce a Tim Curry în “Rocky Horror Picture Show” – asta ca să mai găsim încă un film de gen trecut în revistă.
Coloana sonoră a filmului este compusă din 34 de melodii ale Beatleşilor (şi, culmea, sunt câteva pe care nici măcar eu nu le ştiam), cântate marea majoritate chiar de către actorii din film. Practic nişte coveruri, au fost gândite în aşa fel încât să semene cu Beatles suficient de mult încât să bucure fanii şi să fie îndeajuns de actuale încât să nu deranjeze persoanele mai puţin familiarizate cu anii ’60. Şi, în plus, să ofere un show de excepţie dar fără că filmul să fie un musical obositor. Dintre toate cântecele, probabil cel mai gândit, lucrat, muncit şi reinterpretat fără a se pierde nimic din original este “Hey Jude”, care ne dă în acelaşi timp replica filmului (vezi caseta tehnică, sus în pagină), dar şi cel mai tare (chiar dacă scurt) solo de tobe pe care l-am văzut într-un film, magistral executat, aparent într-o doară, de Luke Cresswell.
Recunosc că am căutat să văd ce a scris extrem de severul Roger Ebert despre “Un cântec străbate lumea” – şi am respirat uşurat: maestrul criticii spune că în anul acela avea filme de vizionat până peste cap, dar pelicula semnată Julie Taymor a fost singura la care s-a dus de două ori, ba chiar a lăsat să se înţeleagă că îl va mai revedea şi pe viitor. Şi asta poate şi pentru că, în definitiv, filmul poate fi luat şi ca un magnific videoclip lung de două ore şi ceva, cu intrigă şi personaje solide. Dar pentru cine Ebert nu e de ajuns, să vedem ce părere au avut despre film chiar The Beatles: se spune că Paul McCartney, Ringo Starr şi soţiile membrilor dispăruţi ai trupei, Yoko Ono şi Olivia Harrison, l-ar fi lăudat, ba mai mult, Sir Paul ar fi fredonat încet “All My Loving” în timpul premierei!
Bogăţia de idei, sensuri şi trimiteri a filmului văzut în sală de cinema este încă şi mai mare în cazul filmului văzut acasă, pe DVD, pentru că discul mai include comentariul spumos al regizoarei, melodiile din film cântate mai pe larg, informaţii despre tinerii actori care cântă în “Un cântec străbate lumea” şi cum au fost descoperiţi şi aleşi de către Taymor, cum a fost recreată atmosfera anilor ’60 şi în ce fel au fost puse în imagini viziunile sugerate de cântece, şi multe, multe altele.
În final, voi reveni la problema traducerii titlului, stres despre care am mai scris şi la alte cronici: de ce “Across the Universe” a fost tradus în româneşte, “Un cântec străbate lumea”? Fiind titlul unei melodii a Beatleşilor, nu prea avea sens să fie tradusă în română. Ce ne făceam dacă filmul s-ar fi numit “Hey Jude”, îl traduceau “Băh Iudo”? Cât despre “And Your Bird Can Sing”, nici nu vreau să mă gândesc…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
