Cetatea se retrăgea în spatele mării. Din apa mică și calmă, întinsă pe sute de metri înspre larg, creșteau arcadele înalte și goale, ultimele artefacte dinaintea nesfârșitului văl de turcoaz. După uriașele arcuri cizelate în stâncă cenușie nu mai treceau oameni. Pe sub ele, apa începea să-și adjudece uscatul, blajină, fără să amenințe. Un armistițiu antic între două lumi fundamental străine. Limita era marcată grațios de tavanul suplu, cizelat cu o eleganță aeriană care conferea pietrei ceva din delicatețea și imponderabilitatea brizei de dimineață. Niciun ornament nu tulbura puritatea liniei coloanelor care-și răsfrângeau spre cerul senin ogivele precise, alcătuind în împreunarea lor un cer mai jos, geometric.
Toată ziua, în spatele zidurilor se desfășuraseră pregătirile. Pe dalele de culoarea nisipului alergaseră oameni cu treburi exacte, care se conjugau în evenimentul ce avea să se petreacă la lăsarea serii. Câțiva cunoscuți ieșiseră acolo, pe terenul neutru din spatele coloanelor, și o priveau. Ea singură avea voie – și trebuia – să stea aproape de mare, la linia pe care avea o treacă el la ieșirea din lumea cetății oamenilor.
Cerul se adâncise cu mai multe nuanțe de albastru, și marea îi urmase, anunțând apropierea clipei de care se temea. Se simțea mică și vulnerabilă, cum stătea acolo, în apa până la glezne, așteptând și dorindu-și să fugă. Cei câțiva mai apropiați continuau să o privească de la distanța sigură a zidurilor. Poate erau acolo pentru a o încuraja. Poate din compasiune. Poate ca să simtă că nu sunt în locul ei. Probabil toate trei. Le prindea uneori gândurile. Unii văzuseră că el își începuse drumul. Cei dinăuntrul cetății, unde trupul lui deja se deplasa în cutia lui din lemn auriu, curgând pe meandrele străzilor spre porți. Spre coloanele de la granița cu marea. Și apoi dincolo, definitiv. El nu avea să treacă decât câteva momente prin dreptul ei. Și în acele momente trebuia să-i spună adio. Nu exista a doua șansă. Trebuia sa fie perfect. Complet. Eșecul însemna o moarte lentă. Ar fi rămas consumată între două lumi, trăind aici și tânjind spre cea în care pleca el. În tot acel timp, n-ar fi acceptat niciuna din ele și n-ar fi fost primită de niciuna. Nu e permis a trăi cu trupul într-o lume și sufletul în alta. O știa.
Și-e era frică de acele secunde care îi hotărau destinul de după el. Dar era imposibil să le evite. Astfel că stătea acolo, ca un ied într-o capcană pentru dragoni, lipită de o colonadă întunecată, încercând să fure din soliditatea pietrei, să-i simtă materia sub degete, ca să n-o rupă la fugă.
Seara era aproape împlinită. Din clipă în clipă ambarcațiunea lui trebuia să apară. Traseul pe care plecau morții era de fiecare dată altul. Nu-l hotăra nimeni. Se spunea că înțelepții din turnul alb puteau să îl prevadă, și că avea legătură cu toate firele destinului pe care le țesuse omul cât trăise în cetate. Drumul pe care ieșeai din lumea oamenilor era o proiecție a ceea ce făcuseși aici. Cu toate astea, ea nu putea să prevadă pe care din porți va ieși el, în ce fel se va îndrepta spre mare. Despărțirea trebuia să fie pe măsura întâlnirii și conexiunii dintre ei. Asta făcea ca locul pe unde va ieși el să fie foarte important. Dacă ar fi pătruns pe o poartă de la celălalt capăt al zidului, era pierdută. Nu ar fi avut timp să ajungă până la el, momentul de adio ar fi ratat fără speranță.
În timp ce se strângea în ea însăși la acel gând, îl văzu. Plutea încet spre ea, spre coloana de care se sprijinea tremurând. Răsuflarea i se opri o secundă și își simți sângele vuind în urechi. O găsise! Poate că legendele erau adevărate! Se spunea că sufletele pereche se simt unul pe altul, chiar și când sunt la o lume distanță. Și că există un moment, acela al despărțirii, când ele pot comunica. Ea își imaginase că poveștile vechi vorbeau în metafore, în pilde menite să aline durerile oamenilor, să-i ajute să se împace cu viața și cu moartea. Totuși, nu putea să creadă într-o coincidență. Zidul era atât de lung, iar ea se retrăsese, abia ținându-se pe picioare, sub ultima arcadă, la extremitatea lui dreaptă.
Cutia aurie, acoperită cu flori mari, albe, și lujeri verzi, trecuse de ultima poartă din dreapta zidului, iar acum se balansa ușor, înaintând țintă spre locul unde se afla ea. Abia acum putea vedea mai bine. Observă fibra lemnoasă în nuanțe calde și-i desluși ornamentele fine printre podoabele vegetale din crini și viță. De aproape, părea mai puțin o cutie cât un mic submersibil, cu forme rotunjite, fără colțuri. Perfect ermetică – o pastilă încărcată de flori – și totuși îi dădea fiori. Rațiunea îi spunea că acolo, undeva înăuntru, era trupul lui. Care, nu se știe cum, își croise drum până la ea. O înfrânse deodată frica, o altă frică, mai mult decât o frică. O groază fără stăpân, copleșitoare – și ea știu în acel moment că, orice s-ar întâmpla, trebuie să se afle de partea cealaltă a traiectoriei atunci când el va trece pe lângă ea. Cu un efort alimentat de instinctul de supraviețuire, plescăi disperat prin apă, parcurgând cei câțiva metri care o plasau la stânga liniei și ieșind astfel din ceea ce părea că va fi o buclă închisă, care ar fi prins-o între cutia aurie, coloană și zid. El era în dreptul ei de-acum. Peste câteva secunde avea să treacă definitiv în mare. Vreau să trăiesc, se gândi. Trebuie să te uit. Și realizarea veni instantaneu – nu avea să îl poată uita, era o dorință prostească, inutilă. Gândurile i se amesecau frenetic cu emoțiile. Iubire, dispreț, vinovăție, răzbunare, tristețe, bucurie, compasiune, furie – într-un iureș în care se pierdu pe ea însăși pentru o fracțiune de secundă. Amintirile sunt gânduri împletite cu emoții și sentimente, înțelese.
N-o să te uit – îi șopti, deodată calmă. Nu am cum. Ai locul tău în viața mea, pe care nu-l poate ocupa nimeni altcineva. Dar el se sfârșește aici și acum, când pleci pe marea fără sfârșit. Aici și acum, mă desprind de tine. Și te las să pleci. Adio, companionul și tiranul meu, cel alături de care am mers o vreme glorioasă prin miracole și noroi.
Adio – și privi cum obiectul auriu face o volută aproape copilăroasă în dreptul ei, înainte să iasă spre larg, desprinzându-se de umbra ultimelor arcade. Marea era deja întunecată și argintie sub luna rotundă. Pe ziduri ardeau făcliile oamenilor. Dincolo, în oraș, începea petrecerea care marca plecarea lui. Și viața ei de după el.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.