Prima amintire a mea are legătură cu limba română: atârnam de două mâini, una-n stânga şi una-n dreapta, mama şi bunica. Mi se spunea să pun mai întâi călcâiul în pământ, învăţam să merg. Dar eu puneam vârful şi mă zăpăceam de tot! „Călcâiul“ mi-a dat ceva bătaie de cap!
Bunica mea mirosea a limbă română. Era un amestec de aluat de cozonac, vanilie, cartofi înăbuşiţi şi fotografii vechi. Avea o saltea de puf ( zestre!) pe pat. Mai avea perne înfăşate-n alb brodat.
Din asta trăia, cosea, broda, era mereu cu acu’-n mână şi ochelarii pe nas! Mă lungeam pe pat şi spuneam doar atât: „Hai, zi!“ „Ce să zic?!“ Şi începea imediat: „A fost odată ca niciodată…“ Nu conta povestea, ci vocea ei moale. Se-ntrerupea când umezea în gură aţa nouă pentru acul vechi.
Limba mea română e caldă şi are vocea ei. Trăieşte în mine! Am învăţat italiana între timp. Vorbesc, citesc, ascult într-o limbă care nu e a mea. Zi după zi după zi după zi! Când m-am înscris la bibliotecă şi am luat Pirandello în original (normal şi logic), am păşit pe deasupra norilor trei zile. Limba cea nouă devenise cheie. Îmi deschidea o poartă! De atunci au trecut ceva ani. Puţinele cărţi în limba română pe care le am cu mine (Nichita Stănescu, Biblia, Un veac de singurătate…) mi-au fost ancoră. Pentru că se-ntâmplă să te scufunzi, să te pierzi… să te blochezi.
De curând, pierdusem cuvântul „vătrai“! M-am bâlbâit, m-am speriat, m-am scotocit prin buzunare… Uneori, cuvintele se ascund… dar rechem parfumul de cozonac al bunicii. Mă linişteşte! Şi „vătraiul“ iese la iveală. Limba italiană trăieşte alături de mine. Limba română sunt eu!
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
