Despre ciocolată pot povesti ore în şir… Multe. Dar azi e octombrie ceţos, zburlit de frig şi prea multă linişte între păsările cerului. N-am să tulbur multe cuvinte. Vă povestesc dimineaţa mea şi o împărţim frumos între noi, să ajungă cald pentru toate inimile.
Aprind focul în bucătăria singură între zori şi o lumina mică, cât de veghe după visul din care am venit. Într-o ulcică încăpătoare aştern laptele proaspăt, curg lacom şi plin câte o cană mare, de suflet de om, câteva cuişoare, o surcică mică de scorţişoară, o urmă de vanilie în misterul ei de păstaie, şi un chili tocat mărunt – azi, Habanero, îmi aduce în nări aroma amintirii de cireşe târzii – şi încep a aştepta să prindă clocot molcom… Deschid fereastra între ceţuri şi las să intre furişat în tot adâncul meu, mirosul umed de frunze abia arămite, de coajă de copac crescând, de pământ leneş sub mângâiere de burniţă… Toamna miroase ca nici un alt timp din an… E belşug de culoare, e risipă de bucurie în toate, ca atunci când ştii că viaţa nu mai are pentru tine decât un snop de zile şi nu mai ai încotro, trebuie trăite toate dorinţele care te-au mistuit pâna acum…
Focul meu a rodit, laptele dansează uşor, spumos. Acum, ciocolata… neagră, altfel n-are rost !… un căuş plin de cioburi mari, rupte cu mâinile goale, că timp am avut şi n-am vrut să stric tăcerea cu lame de cuţit… să tot fie 50-60 de grame preţioase pentru fiecare porţie de minune. O presar încet, încet în ulcica fierbinte… nu e musai aşa, dar e prea frumoasă împărăteasa de abanos, să n-o las să se desfete pe îndelete, prinsă în dansul alb… şi o tot alint, amestecând mereu, vrăjită de dragostea lor împletindu-se sub ochii mei. Câteva minute, până spuma dă să înflorească. Sting focul şi o mai vârtoşesc un pic – un tel mic sau o baghetă magică de făcut spumă laptelui, ştiţi voi ce spun… şi lichidul ameţitor de patimă devine cremă fluidă de mătase…
Biscuiţii copţi ieri… cu merişoare, nuci şi iar ciocolată… Tors adânc de pisică abia trezită din somn, doi ochi albaştri care-mi zâmbesc ţin loc de tot cerul…Ceaţa se ridică uşor şi lasă în urmă poveşti nemaivăzute de roşu, verde-aur sau codrii de aramă cu păsări măiastre.
Apoi guşti…
Închizi ochii şi te naşti zilei de Azi…
Nu ştii ce ai făcut bun, dar ai să faci sigur ceva de acum încolo pentru că darul pe care l-ai primit te îmbie să vrei să dai din plinul tău de inimă… Căldură de strâns în braţe, linişte de gând bun, un umăr cuiva care şi-a strâns doar lacrimi pentru iarnă, un zâmbet cuiva care acum învaţă să se bucure…
În palmele tale, îmbrăţişate pe cana fericit fierbinte, e Iubire vie.
Dăruieşte-o mai departe şi va creşte !
Şi nu-ţi va mai fi frig.
Niciodată.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
