Mă gândesc, de câteva ore, cum să încep povestea asta despre părinţi şi copii. Mă gândesc la ai mei, şi cum m-au determinat să fac ce credeau ei că e mai bine pentru mine. La cum a strigat tata la mine, pentru că era speriat că mi s-ar fi putut întâmpla ceva… şi cât de tare m-a speriat, de fapt, el pe mine. La blocajele de comunicare emoţională ale mamei, pe care nu le-am putut procesa la vârsta aceea şi pe care le-am interpretat drept ironie sau detaşare, după care mi-au trebuit ani buni ca să reconstruiesc relaţia.
Lucrurile astea nu se învaţă la şcoală şi ajungem oameni mari, cu cicatrici vizibile, adesea provenite din ce ni s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei. Un copil pe care tatăl îl ţine ţintuit de covor când ţipă şi urlă şi face ca toate cele produce un adult căruia îi amorţeşte inexplicabil o parte a corpului. Medicii trag repede concluzia că e o boală autoimună.
Un alt copil, căruia i s-a spus tot timpul că nu face alegerile bune, nu mai are curajul să mai facă vreo alegere, douăzeci de ani mai târziu, şi şi-a pierdut încrederea în sine. Acum se întreabă dacă a ales bine psihologul care încearcă să îl repare.
Nu vorbesc aici despre lucrurile într-adevăr grave, abuzurile fizice şi traumele care marchează omul respectiv toată viaţa. Căci părinţii alcoolici şi violenţi au produs copii depresivi, care se luptă o viaţă întreagă să iasă de sub umbra părintelui abuziv.
Apoi, obsesia aceea subconştientă, că dacă mie nu mi-a ieşit chestia asta sau cealaltă, atunci trebuie să o facă fiul sau fiica mea. Dacă eu n-am făcut facultatea, să facă ei. Dacă eu n-am putut studia în străinătate, să o facă ei. Şi exemplele pot continua.
Am fost un copil chinuit. Între balet şi tenis şi pian şi toate extracurricularele la care mă trimiteau ai mei (am văzut şi alţi copii, mai chinuiţi de părinţi obsedaţi de o definiţie a succesului pe care, probabil, nici ei nu o înţeleg) şi am rămas cu nostalgia unor ani în care nu m-am jucat şi nu am experimentat destul. Nu am avut voie în tabără, nu am avut voie la petreceri. Mi-am răzbunat frustrările pe la treizeci şi cinci de ani, după ce am divorţat, când mi-am făcut tot tacâmul de midlife crisis, pentru că am putut. Alţii nu pot.
Ne văităm că femeia româncă e roabă în casă şi că bărbatul taie şi spânzură. Dragi mame, gândiţi-vă la ce fel de bărbat va deveni băieţelul pe care îl răzgâiaţi acum şi nu îl lăsaţi nici să îşi ducă farfuria la chiuvetă, ca să nu se ostenească odorul. Gândiţi-vă cum o să aştepte să fie servit de o femeie care nu are nicio vină în afară de faptul că îl iubeşte. Cum o să fie deranjat dacă ea vrea să dea cu aspiratorul şi nici nu se gândeşte că i-ar putea da o mână de ajutor. Cum o să se întoarcă pe partea cealaltă când bebeluşul va plânge noaptea.
Pe la şaptesprezece ani, fiul meu mi-a arătat că e ceva ce nu merge în mecanica pe care o desenasem pentru el. Apoi, câţiva ani mai târziu, a declarat, verde, că nu îl interesează să stea de la nouă la cinci la un birou, că vrea să studieze anumite cursuri şi nu pe toate, că nu va purta niciodată cămaşă şi cravată. Că nu vrea să facă decât lucruri care au impact direct în viaţa oamenilor. Nimic din planul meu pentru el nu se potrivea cu toate acestea… şi concluzia a fost că singurul lucru pe care îl pot face e să îl susţin necondiţionat ca să îşi poată atinge visul, extrem de clar formulat la o vârstă la care eu făceam doar ce îmi spuneau ai mei. A fost un gong de trezire, iar azi, uitându-mă la toţi cei care vin la întâlnirile de dezvoltare personală cărând după ei pietrele de moară plantate de părinţi, strig în văzduhul electronic:
Dragi părinţi, iubiţi-vă copiii! Nu strigaţi la ei. Nu îi bateţi. Nu îi puneţi să facă lucruri pentru care nu au aptitudini, care nu le plac. Misiunea voastră este să îi ajutaţi să exploreze variante, opţiuni, poteci pe care să le aleagă pentru a creşte. Nu îi mai pedepsiţi când iau o notă proastă, ci vedeţi ce e de făcut ca să se îndrepte situaţia. Nu le mai alegeţi facultăţi… lăsaţi-i să încerce, să vadă, să evalueze ce le place.
Şi, cel mai important… nu uitaţi că nu sunt ai noştri. Ne sunt împrumutaţi, temporar, ca să dăm examenul suprem: cel de a iubi necondiţionat o fiinţă umană.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
