Am crescut într-o casă mare, cu oameni veseli. Făceau petreceri. Nu tot timpul, ci de Anul Nou şi la aniversările lor şi ale noastre. Aveau pick-up şi… plăci. C-aşa le spunea bunicul meu vinilurilor.
Avea bunicul meu un caiet cu multe cântece. Portative şi versuri. Îl ştia pe dinafară, dar tot îl ţinea la căpătâi. Şi mai avea el şi poveşti. Mulţime. Pe toate ale lui le ascultam şi de toate cele ale lui ne amintim de câte ori ne strângem iar, cu toţii.
Două femei iubea el mult: pe bunica mea şi pe Maria Tănase. Cântecele ei ni le „povestea“ cel mai adesea. Şi când bunica, Maria, îl certa cumva, în felul ei, aprig şi jucăuş deopotrivă, îi răspundea: „Mărie şi Mărioară, ia un par de mă omoară…“
Iar când era ziua ei, de Bunavestire, îi cânta „Mai ţii minte, tu, dragă Mărie?“.
Şi-am rămas cu gândul că bunicul ne cântă muzici clandestine fiindcă nu le-auzeam nicăieri altundeva. Din dragoste pentru el, le-am învăţat şi noi. Eu nu pot cânta frumos. Dar asta nu-nseamnă că nu cânt atunci când sunt singură. Uneori şi plâng pentru că văd alte vremuri din aceeaşi viaţă în faţa ochilor inimii.
În casa creşterii mele era muzică şi era dans. Erau joc şi voie bună. Era Maria Tănase. Bunicul meu, când mai ostenea de poveste, o-ntrerupea cu un cântec. Aşa că s-ar putea ca Maria Tănase să fi fost la noi în fiecare zi.
Câteodată, la petreceri, lumea-ncerca să mestece zvonuri legate de viaţa ei. Bunicul meu ridica degetul arătător şi zicea: „I-auzi, ia!“ Şi-ncepea să cânte. Nu mai vorbea nimeni, dar toţi zâmbeau. Pe urmă, alegeau o altă placă şi porneau dansul. Sigur că ascultau şi Cristian Vasile, şi Jean Moscopol, ţin minte două discuri mult mai mici decât celelalte, de dimensiuni neobişnuite, şi Fărâmiţă Lambru, dar fără ea nu se putea vreo sărbătoare.
Când eram deja la Bucureşti, la cămin, aveam un casetofon şi cumpăram casete, cu un fel de foame imposibil de ostoit. Maria Tănase. Nu numai, dar tot ce-am găsit cu ea am luat. Şi-aşa ne făceam petrecerile din camera de cămin. Aniversările sau serile pure şi simple, de oameni tineri. Învârtindu-ne pe muzica noastră, pe versurile noastre, pe bucuria noastră românească. Azi sunt o sută de ani de la naşterea ei. Şi ştiu şi azi, ca-ntotdeauna: cine iubeşte nu lasă. Dovada este ea însăşi. Tinereţea-fără-bătrâneţe şi viaţa-fără-de moarte sunt adunate-ntr-o femeie. Una de-a noastră. Unică. Maria Tănase.
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
