E primul an dintr-un șir chiar lung în care leg 22 august nașterea fotografului Henri Cartier-Bresson. Și ar mai fi trecut încă, poate chiar toți, fără să ajung să pun ceva în golul de cultură fotografică, dar s-a făcut de-am dat peste fotografia cu tinerii dormind într-un tren din România anului 1975 și asta a fost! Până-ntr-atât m-au urmărit chipurile celor doi, încât mi-am zis că-i musai să aflu cine sunt, chiar cu riscul de-a “strivi corola de minuni a lumii”, cum mi-a spus o prietenă. Și firește că am început de la Bresson… Copleșitor. Acesta este cuvântul. Un titan modest. Ori, doar conștient de vremelnicia noastră.
Henri Cartier-Bresson și soția fotografiați de Victor Boldâr pe 7 mai 1975, seara, în gara din Craiova
Bresson a ajuns celebru, dar nu-și dorea celebritatea. Îi plăceau cuvintele lui Degas: “E minunat să fii faimos câtă vreme rămâi necunoscut”. Cine mai gândește astăzi așa? Nu s-a considerat decât un artizan. Îndrăgostit de mic de desen, la care a revenit după 30 de ani de umblat prin lume cu aparatul de fotografiat la vânătoare de “momente decisive”, Bresson a făcut fotografii doar fiindcă a socotit camera o cale mai rapidă de a desena intuitiv. N-a crezut în învățătură. “Ce să te învețe? Poate cineva să mă învețe cum să merg?” Importante i s-au părut trăitul și privitul. “Ori ai talent, ori nu. Dacă-l ai, e o responsabilitate. Trebuie să lucrezi.” Și a lucrat.
Cardinalul de Retz: “Nu există nimic în această lume care să nu aibă un moment decisiv “. Acesta a fost citatul folosit de Bresson în prefața volumului publicat în 1952, ce cuprinde 126 de fotografii din Est și Vest.
Despre experiențele sale din țările, multe, în care a urmărit evenimente care urmau să se nască, pentru că lumea chiar era atunci în schimbare, gata să dea în clocot pe alocuri, n-a prea vrut să povestească. Fotografiile au ca titlu doar locul și data. Restul e treaba privitorului. “Vânătorii nu sunt la urma urmei bucătari. Nu mă interesează deloc subiectul fotografiei. Odată făcută, nu mă interesează deloc ce se întâmplă după.” Atunci, poate că nu l-ar supăra să știe că cineva încearcă, sedus de povestea evocată într-una din fotografiile lui preferate, să dea de urma protagoniștilor ei. Fiindcă tot Bresson spunea: “puterea de a evoca este importantă în arta fotografică. Unele fotografii sunt ca o schiță de Cehov sau o poveste de Maupassant. Se află o întreagă lume acolo, dar când le faci nu ești conștient de ea.” De dragul poveștilor de viață frumoase, trag mari speranțe ca lumea aceea să fi fost una adevărată, frumoasă, plină. Deci, cotinuăm căutarea. Poate și momentul în care m-am hotărât să-i caut a fost unul decisiv. 🙂
Citiţi şi
Dragostea poate fi o dependență
„Profesorul e profesor”, nu e “glugă de coceni”
Adolescent talentat, la asta vizezi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
