Pe lângă respectul pentru alții, pe lângă obligatoriul „Bună ziua”, „Mulțumesc” și „Te rog”, nu uitați să le spuneți copiilor voștri despre umilință. Este una din experiențele cu care se vor confrunta în viață și lipsește cu desăvârșire din curricula școlară. Preveniți-i din timp despre batjocura, nesimțirea, tupeul, ironia celor din jur, a celor cu bani, a celor care se găsesc mai sus pe linie ierarhică sau a celor care, pur și simplu își permit, pentru că au o astfel de ocazie și nu pot să o rateze. Nu facem generalizări că nu e frumos, însă de foarte multe ori aspecte precum banii, marca mașinii, funcția deținută, îi îndeamnă pe unii să-și exercite cât pot capacitatea de a-și umili semenii.
Ca și voi probabil, am trăit numeroase situații de acest fel. Dintre ele, două merită amintite deoarece am constatat că oricât de bine pregătit ai fi, oricâți ani de școală ai în spate, când ți se întâmplă, rămâi copleșit de valențele pe care le poate îmbrăca realitatea.
Prima dintre ele mi s-a întâmplat pe când eram însărcinată, atunci când medicul obstetrician a propus un control oftalmologic pentru a decide cum se va petrece nașterea. Am miopie, astigmatism… Desigur că el cunoștea aceste probleme însă voia să se asigure că ia decizia corectă. Așadar, fiind cam în 7-8 luni, internată în spital, nu mai știu din ce motiv, m-a trimis cu o asistentă la cabinetul oftalmologic. Spitalul e ca un labirint, te pierzi în el. Doar cei de-ai locului se pot orienta pentru că numai ei știu toate scurtăturile, toate scările unde ajung și toate ușile unde dau. Ajungem la cabinet. E târziu și e aglomerat. Stăm la coadă. Așteptăm. După o vreme, ne vine rândul. Intrăm. Începe consultația. Ușa rămâne deschisă. În felul acesta toată lumea asistă la ce se întâmplă înăuntru. Doamna doctor e cam sictirită, parcă face ore peste program. Poate le și făcea, nu știu…
Începem să vorbim. Mă întreabă unde lucrez, cu ce mă ocup. Sunt profesoară, îi spun. Unde? Îi răspund. Și ce predați? Răspund și la asta. Nu am nimic de ascuns, deși începe să semene a rechizitoriu.
Doamna face ochii mari: Așa deci… deci dumneata…
Eu…ce?
Dumneata i-ai pus 4.
Cui?
Lui… X-ulescu.
Probabil. Nu fac diferențe între copii în funcție de nume. Stăteam și căutam în memorie fața lui X-ulescu. Nu găseam nimic. Deci X-ulescu probabil că nu ridică mâna la ora mea, pentru că pe cei activi îi știu pe toți, cu nume și față atașată.
Predam o materie frumoasă, umană, la care nu ai ce învăța. Era cultură civică. Nu puneam note pe definiții, pe memorare din manual. Le ceream să gândească, să interpreteze, să-și pună creierul și vocabularul la treabă. Și nu știu cum se face, dar s-a ajuns ca gânditul să fie mai greu ca memorarea. Copiii evită să aibă o părere, să formuleze o idee, să caute un argument, să contrazică. Preferă să preia mot-à-mot din carte. Dacă nu le ceri ce e în carte, s-a terminat. Normal că le-am pus patru. La mulți. Ce notă poți să pui pe o foaie goală?
Și doamna începe să mă ia la rost. Că i-am scăzut media, că i-am distrus visele bietului băiat, că aia e materie ce predau eu? Ce rahat de materie mai e și aia? Și dă-i și zi-le…
Și rămăsesem înțepenită pe scaunul acela…în timp ce mulțimea de oameni de la ușă se uita la noi ca la urs. Îmi venea să intru în pământ, dar era burtica prea mare. Nu aveam răspuns. Plus că, numai intrând în jocul acesta, mi se părea prea jos. În general sunt spontană, însă discuția era halucinantă. Când mi se întâmplă evenimente de genul acesta, rămân cumva paralizată. Ce puteam să spun? De-abia după, îmi vin ideile: puteam să-i spun să-și vadă de treaba ei, puteam să o întreb cum de își permite… dar pe moment, nimic. Am lăsat-o să-și continue tirada.
Într-un final i-am spus că nu știu pe ce-a luat 4 domnul X-ulescu, dar sunt sigură că i l-am pus pe merit. Păstrez lucrările și poate veni oricând la școală să le consulte, să se convingă singură de valoarea odorului ei, la materia „de rahat” pe care eu o predau.
Vă imaginați că a venit vreodată la școală? Nici gând. Dar eu am fost o victimă sigură în cabinetul dumneaei și circul făcut merita toți banii. Păcat că n-a fost inspirată să ceară și bilet…
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
