Pe 3 august 2004 a murit Henri Cartier-Bresson, fotograful francez supranumit părintele fotojurnalismului. Și căutând eu pe net fotografii alb-negru pentru un album in memoriam , aflu că marele Bresson, primul fotograf dintr-o țară capitalistă căruia i s-a permis să fotografieze în țările comuniste (în 1952 a și publicat “The Decisive Moment”, un portofoliu de 126 fotografii din Est și din Vest, cu o copertă desenată de Henry Matisse), a fost, ani mai târziu, și în România. Și că una din fotografiile făcute atunci – România. Într-un tren. 1975 – a ajuns celebră. Nu însă și în țara celor doi tineri îmbrățișați într-un tren de noapte, dormind…
Nu știu de ce, dar cuplul surprins de Bresson pe bancheta unui compartiment de clasa I (după dantela de protecție pentru capete), mi-a stârnit, pe lângă nostalgie, o teribilă curiozitate și un sâcâitor regret. Fiindcă, la un calcul simplu, presupunând că atunci puteau avea cam 25 de ani ?, e foarte posibil ca cei doi sau măcar unul din ei să mai trăiască și habar să nu fi avut toată viața că au fost atât de celebri. Fotografia lor a călătorit prin lume cu expoziția “East of Magnum” alături de altele făcute în spatele Cortinei de Fier, a fost inclusă în albume scumpe, de referință, Bresson însuși a ales-o dintre zeci de mii de alte fotografii pentru o contracoperta de carte, a fost aleasa celor care și-au ilustrat poveștile de dragoste pe bloguri, a fost în topul celor mai frumoase fotografii cu îndrăgostiți, iar ei, anonimi, și-au dus viața cum le-o fi fost dat…
Ea îmi pare tare frumoasă, frunte înaltă, trăsături fine, păr bogat, lung, strâns cumva la spate, seamănă cu o actriță, poate cu cea mai frumoasă a teatrului nostru – Adela Mărculescu. Dar nici el nu e de lepădat. Are părul mare, ondulat, în neorânduială. Ar putea fi încă studenți. Căsătoriți. Lui i se vede clar verigheta (ce frumos obicei, azi vezi tot mai puțini bărbați însurați purtând-o). Împreună și în somn. O îmbrățișare chinuită, dinafară, dar confortabilă pentru îndrăgostiți. Picioarele ei, acoperite cu haina lui. Nu de frig, de bună creștere. E mai mult decât calmul somnului în această fotografie. E liniștea unei iubiri. Oamenii care nu se iubesc nu încap în spații mici. Aceștia au nevoie de aer între ei. Mult.
În somn poți spune multe fără să vorbești. Cred că e una dintre puținele fotografii în care niște oameni sunt pozați astfel din rațiuni artistice. Cineva a văzut povestea mută de dincolo de genele lipite. Poveste care, neștiută, poate e mai atractivă, pentru că suntem mai obișnuiți cu dezamăgirile. Dar și dacă ea a continuat neîntrerupt, și în trezie, mulți ani după acea noapte? Mie, una, mi-ar plăcea să știu cine erau, unde mergeau, de ce călătoreau atunci cu trenul, ce s-a întâmplat la destinație, ce-a mai urmat, ce nu.
Asta și pentru că cei doi, așa cum arată în fotografie, ar putea fi oricare dintre tinerii acelei epoci. Sunt spiritul ei neînfrânt. Dacă ei plac și astăzi, nu e decât dovada autenticității și neperisabilului pe care doar un ochi dăruit cu extra-sensibilități îl poate detecta și dărui apoi în formă durabilă, valabilă. E generația mea, mă înduioșează, mă regăsesc cu totul. Și pentru asta, repet, tare aș vrea să știu cine erau, să-i regăsesc, să-i dăruiesc. Lor și nouă. Mi se pare că le datorăm asta.
Așa cum celebra fotografie făcută de Alfred Eisenstaedt cu marinarul (Carl Muscarello) sărutând cu foc o soră medicală (Edith Shain) în Times Square din New York în ziua victoriei asupra Japoniei din 1945, și-a găsit protagoniștii după zeci de ani – asistenta medicală, în 1980, iar marinarul abia în 2008!, poate reușim și noi să aflăm, după 38 de ani, cine erau tinerii din trenul lui Bresson. Nu-mi dă pace acest gând și pace! 🙂
P.S. Andrei Pandele, arhitect și fotograf, cunoscător al limbii franceze, l-a însoțit în 1975 pe Cartier-Bresson în timpu vizitei lui în România. Amintirile și câteva dintre fotografiile de atunci sunt postate aici. Iar în căutările mele, cu acest domn voi începe și-i voi cere sprijinul: el ar trebui să știe măcar despre ce tren era vorba…
P.P.S. O cititoare a observat că femeia poartă un model de rochie pentru viitoare mămici… O alta, că femeii i-ar lipsi verigheta. 🙂 Am găsit aceeași fotografie la rezoluție mai bună și verigheta e acolo, pe inelar.
Update 9 august
Iată răspunsul primit pe mail de la amabilul domn Andrei Pandele:
“Buna, stimata d-na /d-ra Carlan,
Desigur ca nu am idee cine erau acei 2 tineri, care in fotografie au sub 25, iar acum au cca 60, +-3… Ce stiu exact: HCB cu doamna MF, sotia, au fost plecati la Craiova, cu trenul foarte dimineata si s-au intors ziua urmatoare cu un tren de pranz. Au calatorit catre Maramures cu masina, prin Bucovina. Si acolo tot cu automobilul, din cate stiu. Dar este posibil sa se fi intors de la Sighetul Marmatiei cu trenul. Fotografia este facuta cert intr-un vagon de clasa I. Nu am idee cum au venit de la Paris si cum au plecat din Bucuresti. Dar sau au folosit avionul, sau vagonul de dormit. Pe acea vreme exista un vagon francez de dormit WLits, fara nicio legatura cu trenul. Par a fi 2 posibilitati cu sanse: sa fie facuta in trenul Bucuresti-Craiova sau Sighetul Marmatiei-Bucuresti. Parca sanse mai mari ar fi la primul. HCB avea 68 de ani si era foarte atent cu sotia sa. Cred ca ar fi revenit tot cu un vagon de dormit, la un drum atat de lung. Ma voi uita si pe filmele alb-negru, unde sunt scrise date. S-ar putea sa va spun data cand au fost la Craiova. Iar la Craiova a fost asteptat de prietenul meu Victor Boldar. Care i-a condus cu masina proprie la manastirile din nordul Olteniei. Poate ca dansul are o idee mai precisa despre intrebarea dvs.”
Deci: 1. am putea afla în ce tren erau, adică destinația și 2. data exactă a călătoriei. Următorul pe listă, domnul Boldâr. 🙂
Update 22 august
Din discuția telefonică purtată cu domnul Victor Boldâr, foarte binevoitor și încântat de idee, am aflat următoarele:
Henri Cartier-Bresson a ajuns de la București la Craiova pe data de 6 mai, la o oră incertă. Domnul Pandele are informația că ar fi ajuns foarte de dimineață (vedeți mai sus), domnul Boldâr își amintește că ar fi ajuns pe seară, iar cel care i-a așteptat în gară nu mai poate lămuri din păcate acest detaliu. Dacă ar fi ajuns foarte de dimineață în Craiova, atunci ar fi posibil ca cei doi să fi tras puiul de somn după plecarea din București. Dacă ar fi ajuns pe timp de zi, nu s-ar potrivi cu întunericul care se vede prin geam.
În fotografia de mai sus, făcută pe 7 mai, spre seară, după o zi lungă petrecută pe la mânăstirile din nordul Olteniei, Victor Boldâr suprinde la fereastră și chipul unei tinere cu părul despletit, despre care unii au speculat că ar putea fi necunoscuta noastră. Dar asemănările sunt destul de vagi: nici trăsăturile feței și nici părul nu par a fi ale femeii care doarme în brațele soțului ei. La fel, poziția acesteia – chiar lângă geam-, lumina încă puternică – ce-ar exclude întunericul în doar trei ore cât durează drumul până la București -, somnul profund al bărbatului ce sugerează mai degrabă o trezire cu noaptea în cap pentru drum și nu o picoteală după o zi de muncă, să zicem -, nu se potrivesc cu varianta Craiova-București… Pff, n-am crezut că va fi simplu, dar mi se pare că am ajuns într-o fundătură. Heeelp! 🙂
Aaa, și încă o veste! O prietenă (Doina Berchină) mi-a sugerat să fac un concurs literar de proză scurtă în care cei cu imaginație și condei să țeasă povestea celor doi. Poate așa, ajungând la urechile și ochii lor toate “invențiile”, cei doi își vor dezvălui povestea reală… Zis și făcut! Avem deja și un juriu de prestigiu, avem și un premiu… Fiți pregătiți! 🙂 To be continued…
Update 27 august
Ceasul de pe mâna bărbatului arată ora 6 fără 20! Cititorul care ne-a atras atenția asupra acestui detaliu, Edward Bugan, spune: “Ținând cont că e întuneric, asta ar însemna ca e dimineața. În mai cred ca Soarele răsare după 6”. Asta ar pleda pentru cursa București-Craiova din dimineața zilei de 6 mai… Hmm, am trimis întrebarea cu răsăritul soarelui în acea zi unui domn care lucrează la un observator astronomic. Să vedem…
Update 28 august
Adrian Șonka de la Oservatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu” a avut amabilitatea de a răspunde foarte prompt la întrebare. “Pe 6 mai, Soarele răsare la ora 6, la București. În functie de locul în care se află trenul, poate răsări mai devreme sau mai târziu, dar nu cu mai mult de 15-20 de minute. Asta înseamna că la ora la care spuneți voi că este pe ceas (cu toate că mie nu mi se pare) era zi. Motivul este crepusculul: cu 30-40 de minute înainte de răsăritul Soarelui se face zi, astfel încât poți vedea ușor în jurul tău. O altă problemă ar fi dacă este cu adevărat noapte în poză. Susțineti că este noapte pentru că geamul este negru. În funcție de timpul de expunere, sensibilitatea filmului și lumina din compartiment, în fotografie geamul poate apărea negru.” Mulțumim. Nu știu dacă am mai făcut vreun păsuleț măcar înainte. Mă bate gândul să caut un “criminalist” sau cum i-o fi spunând artistului sau specialistului care poate “îmbătrâni” veridic, din creion, fizionomiile. Oare la noi există asemenea ajutoare pentru polițiști?
Update 29 august
Update 1 septembrie
Știm ce oră era când au fost fotografiați. Un entuziast colaborator de-al nostru, Octavian Fînaru, s-a implicat și iată ce-a descoperit.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.