Acum doi ani am văzut o expoziţie fotografică căreia, la început, nu-i dădeam atenţie…
Apoi m-am cutremurat!
Suntem bombardaţi zilnic de informaţii, de documentarii, prezentatori care prezintă şi explică de zor…dar tot acest iureş nu ajută prea mult.
Anumite lucruri le înţelegi mai bine în tăcere, învârtindu-te în jurul unor fotografii atârnate de tavanul unui muzeu…Părea un labirint şi faptul că puteai să mergi printre ele dădea o senzaţie de viu şi real.
Fotografiile pot fi privite iar şi iar, le poţi simţi în voie, fără timp şi fără grabă…
Mă întrebam deseori cum reuşesc să supravieţuiască oamenii din zonele lumii măcinate de război.
Am găsit un răspuns:
Mă întrebam cum de reuşesc să mai râdă copiii necăjiţi ai acestei lumi… Se joacă şi ei cu ce au:
Mă mai întrebam cum de mai pot surâde victimele cataclismelor naturale…
Şi am văzut înţelepciunea unui bătrân mulţumit că-şi duce în spate vechea maşină de cusut, cu ajutorul căreia , probabil, o va lua de la capăt.
Încerc să înţeleg şi acum unde găsesc forţa de a se opune fetiţe ca Malala sau Nada, obligate în fel şi chip să-şi îngroape copilăria.
Răspunsul e în ochii speriaţi ai unei fete afgane, pe care Steve McCurry a găsit-o din nou după 18 ani. Viaţa ei nu pare a se fi schimbat pentru că simţi aceeaşi durere şi teamă faţă de necunoscut. Curajul de azi al Malalei se ridică din teama de a nu avea aceeaşi soartă:
Steve McCurry deschide fereastra dintre două lumi.
Suntem contemporani cu aceste realităţi, dar, câtă vreme nu le ştim, nu ne aparţin.
Brusc, înţelegem tot.
Privind fotografiile ne emoţionăm, suferim sau zâmbim…
Un lucru e clar: nu putem să întoarcem privirea în altă parte!
Devenim martori!
Citiţi şi
Dragostea poate fi o dependență
IRLANDA – femei combatante. Istoria unei fotografii
LOCKDOWN ITALIA văzut de Presa Străină – expoziție fotografică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
