Nu ştiu dacă există scriitoare mai îndrăgostită de mare decât a fost Iris Murdoch, măcar pentru că marea ei, indiferent de aşezarea geografică e mai mereu prezentă în cărţile sale, aproape ca un personaj principal, plină de personalitate şi expresivitate. În Castelul de nisip, Iris Murdoch vorbeşte despre Mediterană, o mare melancolică şi cu o plajă murdară şi uscată, în viziunea pictorului Rain Carter, care o găseşte complet neatrăgătoare. Nisipul de pe plaja acestei mări este imposibil de modelat în castele de nisip din cauza căldurii dogoritoare şi fuge printre degete chiar şi atunci când este umezit cu apă din mare. În Ucenicul cel bun, Marea Mediterană este descrisă cu ironie ca fiind un loc de vis pentru imaturi şi hedonişti, pentru adulterini şi iresponsabili – aşa cum este de fapt şi Harry, tatăl vitreg al lui Edward, eroul principal al romanului. Iar în romanul ei, Marea, marea, pentru care în 1978 a fost premiată cu Booker Prize marea aproape că devine personajul principal, demonstrând că în literatură succesiunea de culori şi stări ale mării poate trezi şi altfel de senzaţii decât cele de dor şi nostalgie.
Charles Arrowby, din Marea, marea – un bărbat arogant şi capricios ajuns la 60 de ani, personalitate a teatrului englez, îşi scrie memoriile retras într-un sat de pe malul unei mări reci, nordice, departe de Londra cea aglomerată. Marea lui este pe rând liniştită, învolburată, prietenoasă, criminală, înspumată, verde, gri sau indigo, creatoare de senzaţii şi sentimente care îl ajută pe rând să-şi reamintească diverse capitole din viaţa sa sau să le povestească pe cele actuale. Marea care freamătă în faţa mea, în timp ce scriu, are o oglindă mai curînd incandescentă decît scăpărătoare, sub lumina mângâioasă a soarelui de mai. Suptă în reflux, zace liniştită la buza ţărmului, aproape neîncreţită de unde, neîntinată de spumă. Către orizont, se aprinde într-unpur purpuriu somptuos, striat cu dungi de verde smaraldin. Chiar la muchea orizontului, se topeşte în indigo. În apropierea uscatului, unde câmpul meu vizual e crenelat de moviliţe gheboşate din rocă gălbuie, se aşterne o fâşie de un verde deschis, îngheţat şi pur, mai puţin strălucitor, ba chiar opac, lipsit de transparenţă. Ne aflăm în nord, şi lumina solară nu poate străpunge marea. În locurile unde apa molcomă linge stâncile, stăruie la suprafaţă o peliculă de culoare. Cerul fără de nori e foarte palid înspre dunga de indigo a orizontului, punctată cu uşoare scânteieri de argint, la zenit. Albastrul se intensifică şi vibrează. Dar cerul e rece, până şi soarele e rece. Cum să nu te îndrăgosteşti de mare şi de tot ce înseamnă aceasta?!
Pe lângă mare – cea care este personajul central al preocupărilor lui Arrowby de la bun început, gastronomia ocupă locul doi în topul preocupărilor lui – aflăm de câteva ori care e meniul zilnic al acestuia. Bărbatul este singur, a vrut să se căsătorească cândva, în tinereţe însă femeia pe care dorise să şi-o facă parteneră – Mary Hartley – şi-a luat tălpăşiţa. Pentru că nimic nu e întâmplător în viaţă, Arrowby o regăseşte pe Mary, ea locuieşte în apropierea casei sale de pe malul mării iar acum e căsătorită cu un om simplu – Ben – alături de care, iubitul ei din tinereţe crede că fosta mare iubire nu poate fi fericită. Apar câteva complicaţii legate de fiul rătăcitor Titus al familiei Hartley şi multe personaje secundare care par să-l incomodeze pe Arrowby atunci când îi invadează casa de vacanţă în care s-a izolat intenţionat. Adevărata dramă însă se petrece în sufletul lui Arrowby atunci când îşi dă seama că deşi pe parcursul vieţii femeile l-au găsit irezistibil şi au cedat în faţa şarmului său aproape imediat, de data aceasta, Mary este o cetate de necucerit. Iar faptul că el nu acceptă refuzul ei transformă dragostea veche de câţiva zeci de ani într-o obsesie bolnavă, poate uşor deplasată. Charles devine iraţional şi face tot posibilul s-o despartă pe Mary de Ben.
Marea este omniprezentă, uneori spre exasperarea lui Charles care ajunge la concluzia că timpul, la fel ca marea, poate să desfacă orice fel de legătură. Oricât de strâns ai încerca să legi nodul unei vechi relaţii – în realitate acest lucru este imposibil de realizat pentru că există mereu cel de- al doilea capăt al acesteia care rămâne liber – şi leagă relaţii noi. În acelaşi timp marea este şi generatoare de nostalgie, îi trezeşte bărbatului sentimentul singurătăţii şi de apropiere a morţii, el simte că apropierea mării îl îmbătrâneşte, însă chiar şi aşa aceasta rămâne în continuare obiectul admiraţiei acestuia. Monstrul marin pe care Charles crede că îl vede ameninţător în apele învolburate şi negre sau pescăruşii care îl urmăresc atunci când este calm şi resemnat sunt pe rând pedeapsa sau recompensa trimise de către muza cea de necuprins arogantului director de teatru pentru gândurile şi mai ales pentru faptele sale.
Apa şi înotul au ocupat un loc important în romanele scrise de Iris Murdoch care de altfel a declarat în 1978, într-un interviu, că i-ar fi plăcut să locuiască pe malul mării: imaginaţia mea trăieşte lângă mare şi în adâncul ei…
Citiţi şi
Bărbații care nu fug la greu – ce specie minunată!
Rutina adusă la rang de artă – Perfect Days
Oliver Sacks, fermecător și instructiv – Fluviul conștiinței (zece eseuri)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
