Încerca să sară peste rânduri, dar cuvintele îi înţepau privirea ca mii de ace, din toate direcţiile. Îşi ştergea de materialul fustei palmele transpirate, alternativ, cât să poată ţine cartea cu o mână. Simţea ochii cum se zbat, de la stânga la dreapta. Şi inima părea că bate la fel, ca un pendul. Încerca să o potolească. Şi fruntea, era transpirată… „Da! gândi. “Ha, poate aşa era şi vocea ei. Ce voce o fi avut? În ce situaţie a ajuns… Seamănă un pic cu mine. Ar trebui să se bucure. De ce nu se bucură? Dar cum să facă asta, doar ca ea să-l iubească? Nu simţea nimic, omule! Vai… Şi mai sunt… câte? Trei pagini. Ah, nu, să nu se termine aşa! Spune-mi că nu se termină aşa… Fir-ar, mă gândeam la altceva şi n-am înţeles nimic din ce-am citit. Nimeni n-o să doarmă, nimeni n-o să doarmă… Aşa.
Vai, parcă văd că se întâmplă ceva. Exact ca atunci… DAA! e exact ca Simona, exact ce-mi spunea ea, cu bărbatul ăla… Uau… Oare aşa s-a simţit şi ea? Dar nu se poate, nu se poate. Două pagini. Nu m-o lăsa cu ochii în soare. Ah şi am şi întârziat, cât e ceasul? Lasă, termin acum. Dar nu vreau să se terminee! Dacă o las acum mâine nu mai înţeleg nimic.
Ce? Hai măi… Vaai… Sunt anexe. Deci s-a terminat deja.
Mda, eram sigură. Sunt Robert. Mda. Şi ce s-o întâmpla de-aici? Se iubesc, nu se iubesc, se omoară? Eu credeam că se omoară. Dar cum să facă aşa ceva? Vai… Şi nebunul ăla… Ce oameni… niciodată liniştită niciodată liniştită… Păi cred şi eu”.
Rămase pe fotoliu, cu cartea închisă, peste inimă. Îi bătea atât de tare, încât cartea se mişca odată cu ea. I se derula în minte toată povestea, personajul principal, femeia, pe care şi-o imaginase înaltă, brunetă, de unde plecase şi unde ajunsese. „Avea părul scurt sau lung? Nu mai ştiu. În fine. L-a suportat pe bărbatul ăla… Şi cum i-a dus pe unii viaţa, spre ce decizii. Ce iubire, ce sacrificiu… Aşa simt toţi oamenii. Aşa plâng toţi. Mi-e dor de mama”.
Se ridică de pe fotoliu. Îi tremurau puţin genunchii, nu se mai mişcase din aceeaşi poziţie de două ore. Era îmbrăcată, trebuia să ajungă la serviciu, întârziase deja. Pe drum, numai la asta se gândea. Nici nu şi-a dat seama când a ajuns.
„Bună, ce faci? Abia aşteptam să ajungi, să-ţi povestesc. Ştii că am mers ieri să caut informaţii de cazare, de transport, de taxe. Ştii cât costă? Mii de eurooo pe lună! Dar zici că-s nebună, nu mă las, plec…”. N-o putea suferi pe colega asta. Acum îi zâmbea. Încă trăia povestea din carte, încă era pe coastă, încă se aştepta ca undeva, alături, să bată valurile de ţărm. Se gândea la mare. De ce i se pare nesuferită? E femeie ca şi ea. A trecut probabil prin multe… N-a avut niciodată răbdare să o asculte, mereu i s-a părut că e lăudăroasă, nu-i plac oamenii lăudăroşi. Dar dacă ascunde de fapt ceva, o mâhnire? Şi o să plece, nu? Despre asta-i vorbeşte. Şi n-o s-o mai vadă. O să petreacă mai mult timp cu ea! Da, ar trebui să iasă la un suc. A fost rea.
******
Puţine sunt, cred eu, sentimentele care se compară cu cel de la finalul unei cărţi. Am încercat să-l regăsesc în fel de fele de anticipări – despărţire, plecare, un nou început. Dar e altceva.
Am scris o poveste a cititorului. Aşa simţi. Trăieşti cot la cot cu personajele şi, preţ de zile chiar, rămâi între alte vieţi. Şi psihologii sunt de acord. Au studiat fenomenul. Ficţiunea, deşi pare că te ajută să evadezi din realitate, te pregăteşte mai bine pentru ea decât orice tonă de ziare citite în fugă. Informaţiile, statisticile, chiar şi despre cele mai crunte evenimente, intră pe o ureche şi ies pe cealaltă. Ficţiunea, în schimb, îţi activează neuronii-oglindă şi te transpune acolo. Dacă nu eşti prea curajos din fire, te clădeşte, filă cu filă. Ai mai multă simpatie faţă de ceilalţi. Din tot haosul vieţii normale, ficţiunea, cu ordinea ei, cu finalurile ei închise sau deschise, îţi dă un sentiment de unitate, de stabilitate.
Un redactor scria un editorial despre cum ficţiunea te ajută în afaceri. Te ajută în afaceri, la fel ca în orice domeniu în care îţi prinde bine să citeşti oamenii, să le anticipezi dorinţele, să te poţi pune în pielea lor.
Am făcut bine spunându-vă aşa lucrurile, în loc să fi început cu un “oamenii de ştiinţă au descoperit…”?
Citiţi şi
Viața trepidantă a unui om de afaceri aflat mereu între două avioane
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
