Răspunsul ăsta m-a făcut întotdeauna să mă simt vinovată şi, mai greu de dus, neisprăvită. Adică neterminată.
Şi l-am tot dat. Zâmbind în dosul lobilor, pierzându-mi lipsa greutăţii vorbelor în creştet. Al lui.
Am spus şi „te iubesc“, da, am făcut-o. Şi chiar nu rar, ci doar de fiecare dată când mă-ndoiam mai tare.
Mă auzeam în cuvinte şi-ncepeam să mă-ncred în putere. Iubesc, nu? Asta trebuie să fie. Vorbe cu turnesol.
Pe urmă, clătinam câte un omoplat şi strângeam din clavicula opusă, simţind c-am scăpat iar sarea grunjoasă între noi.
Însă am fost, preponderent, omul lui „Şi eu…“ şi femeia nimănui. Naiba să-l ia de bun-simţ, că poate fi numai cruzime.
Cum să nu-i zici nimic omului care-ţi spune că te iubeşte? Ba să taci, dacă simţi gol în gheaţă. Să-ţi ţii limba după dinţi.
„Şi eu…“ înseamnă „fac ce pot, mă străduiesc“. Ai curaj să rosteşti asta? Dar să minţi edulcorat cum de ai?
Sau poate te-a durut când n-ai primit acest răspuns. Ridică-te şi umblă. Bucurându-te. Norocul nu se vădeşte ca ploaia.
Voi, dacă sunteţi voi, nu o aproximare, sunteţi una. Umbră de reflexie a divinităţii mozaice. Sunteţi unul şi unic. Şi, câteodată, un muşchi rebel şi-nsetat îşi incantează bucuria. Ascult-o ca pe-o muzică glorioasă şi las-o să se-aşeze-n tine, în locurile de unde s-a născut ea. Nu-ţi vine să dai replici unei simfonii, aşa-i? Atunci, trăieşte-o.
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
