O zi în Ţara Luanei seamănă puţin cu Călăuza lui Tarkovski. Nu ştii niciodată ce urmează să se întâmple, şi nimic nu e ce pare a fi.
Ne adunăm cu Diana, misterioasa zână a locului, care vine, plutind parcă, să asambleze grupul mărişor care urmează să plece în aventură. Ne strângem chiar în zona schiturilor din piatră de aici, de la Aluniş. Gaşca este extrem de eterogenă şi gălăgioasă, aşa că Iris a noastră dă drumul unuia dintre cânturile ei. Apele se liniştesc imediat, şi putem asculta, în linişte, povestea Dianei despre straturile succesive de locuire din aceste tărâmuri, de la vechimi pe care mintea nu îndrăzneşte să le pronunţe până la tradiţia conservată în aceste locuri. Simbolurile sunt străvechi: în tronul de pe platforma de ceremonie de deasupra bisericuţei de piatră sunt sculptaţi doi lei. Elemente care aduc aminte de Cybele. De-a dreapta şi de-a stânga bisericii, două pietre ţin unitatea din polaritatea Soarelui Interior şi a Lunii interioare, după cum spun paleoglifele de pe ele…
Pornim pe drumurile dintre fâneţe, urcând, urcând, urcând. Plutim printre gâze şi florile de fâneaţă, în plină vegetaţie, până la buza pădurii. Locurile astea tainice stau, fiecare, într-o uriaşă căldare, iar urcuşul peste buza căldării în care ne aflăm acum este greu, solicitându-ţi voinţa la maximum. Încep să apară pietre cu forme ciudate, care păzesc principalele puncte de trecere de pe potecă. Ajungem, gâfâind, în buza căldării, ascuţită, după care drumul se răstoarnă brusc peste marginea din piatră şi coborâm în altă lume, dintr-un alt căuş al Mamei Pământ. După ce treci de arbori şi cobori la loc, în fâneţe, vegetaţia se schimbă brusc, apar sălcii argintii. Ai trecut în Zonă. Creasta muntelui este populată de un şir aliniat de uriaşe gresii verticale, plantate una lângă alta ca nişte solzi de dinozaur, şi creează o incintă – aici se crede că a fost acel Castel, cu soarele lui propriu, de unde a pornit cunoaşterea către pământeni. Spaţiul e delimitat de o structură uriaşă, piramidală, în vârful căreia şade un bolovan ciudat, cu formă de cap de mistreţ, care stă într-un echilibru fragil. Două ore mai târziu, bolovanul îşi schimbase direcţia. În 2008, oamenii l-au filmat şi au văzut că într-adevăr se roteşte după soare.
În centrul incintei, un uriaş Buric al Pământului, clădit din stânci monumentale, ascunde, chiar în vârf, după o urcare dificilă şi un final pe scări, chilia lui Dionisie Torcătorul. Dionisie nu torcea doar lână, ci şi lumină: în toată zona, se simte vortexul ascendent. Facem asistenţă de urgenţă cu victimele efortului supraomenesc, stăm în rotaţia uriaşei spirale de lumină şi apoi coborâm înapoi în matcă. Grupul e din ce în ce mai dizarmonic, scoatem clopoţeii şi curăţăm spaţiul, iar tunetele care ne spun să luăm aminte contenesc, pentru o vreme.
Pe cealaltă buză a căldării, o altă structură piramidală, străjuită de singurul brad din locurile astea, un brad vechi de 400 ani, poartă hramul Sfântului Iosif, deşi iniţial tot Ioan era patronul.
Pe drumul abrupt şi atât de greu până la faţa spălată de ploi a piramidei, atât de greu încât ultimii treizeci de metri nu îi mai face corpul, ci mintea, se pornesc şiroaiele de ploaie cu grindină, uriaşa maşină de spălat a naturii face curat în gândurile celor care au fost stârniţi de energia locului şi au început să verse toate impurităţile şi negativităţile personale.
Aşteptăm să se termine potopul, unii ascunşi în bisericuţa minusculă, eu, afară, cu mâna lipită de peretele piramidei pe care şiroieşte apa de ploaie, de parcă m-aş fi pietrificat. Coborârea lentă şi mult mai dificilă din cauza pantei de râpă transformată în noroi ne aduce înapoi în matcă, şi puterea locului e aşa mare, că nici foame nu ne este. O parte din grup pleacă la Peştera din capătul cifrei Omega trasată de incintă, o ciudată deschidere în formă de organ sexual feminin, străjuită de un falus uriaş de piatră, adăpostind izvoarele de Apă Vie din care numai cei ce au Cunoaştere pot bea, căci restul se otrăvesc şi mor…
Stabilim cerc de putere într-unul dintre cele zece discuri ale iluminării, mari de patruzeci şi cinci de metri fiecare, ce înconjoară Buricul.
În jurul nostru, nevăzuţi, vin toţi Păzitorii locului, cei vechi, pogoară îngeri şi maeştri şi toate cele, astfel încât, sub îndrumarea Marelui Vornic de Lumină Albastră, ne îndreptăm sufletele către uriaşa poartă spre Dincolo şi incantăm, medităm, cântăm, în timp ce totul intră în armonie, iar Binele de dincolo curge, şuvoi luminos, ca să adape locurile puterii în care ne aflăm.
Drumul înapoi, la fel de greu, căci trebuie să urcăm din nou în buza căldării în care se află tot acest arsenal de minuni, e alimentat de energia imprevizibilă şi neaşteptată a acestor locuri, aşa încât ajungem, miraculos, cu toţii, bine, teferi şi sănătoşi la tabăra de bază. Ne întâlnim cu semne de putere, flori care seamănă cu lalelele şi o rădaşcă imensă. Am vorbit cu Diana, mâine plecăm pe alt drum de inspiraţie. Nu ştim ce şi cum va fi, dar mă încred în comunicarea ei tăcută cu aceste locuri şi mă aştept la alte minuni…
Iar acum, de dimineaţă, în lumina strălucitoare a soarelui, intru în restaurant să cer o ceaşcă fierbinte. Pe scaunul de la uşă mă aşteaptă o lăcustă, mesaj despre încrederea în necunoscut şi saltul înainte, iar mai apoi, scriind rapid notele de călătorie, pe pantalonii albi care îi înlocuiesc pe cei de ieri, total compromişi de noroi, aterizează, plutind, o aripă de insectă, purtătoare de inspiraţii şi deschizătoare de călătorii ale aerului.
Din Lumină, binecuvântări.
Citiţi şi
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
