O frumuseţe care rotunjeşte păsări mici. Hidrodinamic. Un om mare fiindcă nu cunoaşte frica. Te respiră prin geam sau chiar mai de-aproape şi-şi cântă partitura din cel mai adictiv miros al lumii. Miros de viaţă fragedă.
Da, e omul proaspăt ieşit din ou. Cu miez acoperit spre nedesfacere şi răsuflare ne-ndoită. Te sperii de el nu pentru că nu ştii dacă eşti în stare să-l lipseşti de grijă şi să-l aperi, ci fiindcă simţi că nu eşti nici pe departe atât de curat încât să-i faci faţă cum se cuvine.
Şi cum s-ar cuveni? Să-l legeni înainte de lăut şi să-i cânţi după, să-i susuri lapte, ca să crească mare şi să-ncepi să-l pricepi un pic, să-l dedulceşti la cuvinte înainte de vreme, ca să-ţi fie mai uşor cu el? Toate astea le vrei pentru că ai pierdut exerciţiul sacru al admiraţiei. Şi consecinţele lui. Pentru că drumul sigur şi singurul prin care ne micim e însăşi creşterea.
Nu, mai bine, stai tu smerit, luând notiţe la inimă, şi-nveţi ce-i aia să fii om? Micul ăsta e universitarul perfect. Mentorul. Îţi arată în fiecare secundă cât de simplu e să ceri, chiar dacă tu nu-nţelegi ce vrea. Asta e numai cortina ta cea grea, că te-ai îndepărtat de înţelegerile simple, nu a lui. El cere şi te cere, ca să te-mplineşti. Iar tu, în loc să te întorci în vremurile când erai doar la un pas de oul tău, te sperii şi te-mbraci în neputinţă. Mai ştii când ai putut ultima oară să ceri exact ce vrei şi fix când ţi-a fost vrerea?
C-aşa-i cu frica asta. Se-nvaţă fără de cusur numai prin exemplu. Se spune că, atunci când suntem mici, nu ştim de noi. De fapt, nu ştim de frică, pe noi avându-ne întregi. Apoi, cu biscuiţi şi mere rase, cu mers de-a buşilea şi dinţi înfipţi în lemn, ne ridicăm din întregime şi-o scuturăm ca pe o haină veche. Şi ne împuţinăm fără de voie, în timp ce tragem cu atâta poftă din tetină grijile iubitorilor făcători ai noştri. Şi carnea creşte întru bucuria lor.
L-am privit pe omul mic cum se visează. Şi cum tresare-n aerul aproape amniotic. Îşi ţinea viaţa-n pumnii strânşi, iară puterea şi-o urcase-n umeri. Şi respira ca zeii, îngenunchindu-ne de dincolo de sticlă. Era târziu aseară şi-şi ţinea tălpile căuş. Ca să ne odihnim noi ochii grei de zi în ele. Şi m-am gândit că asta trebuie să fie cea mai frumoasă întrupare-a generozităţii. Şi cea mai pură. Şi, ca să poată omul trece viu prin sine şi prin restul, din fericire, nu durează mult.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.