Pe la 16 – 17 ani încă priveam norii!
Aveam un şezlong poziţionat strategic la umbra unui păr. Zic strategic pentru că trebuia să anticipez posibila traiectorie în cădere a vreunei pere mult prea coapte.
Mai aveam un teanc de cărţi alături: gramatică engleză , Bacovia, Iliada, Fraţii Karamazov…
Citeam ba din una, ba din alta, după cum se-nvârteau norii.
Uneori mă sâcâia vreo furnică şi atunci le sâcâiam şi eu pe ele.
Apoi mă lua mila, că erau tenace, urcau şi coborau întruna trunchiul copacului.
Mă satisfăcea gândul că eu zac şi ele aleargă!
Mai citeam un pic, mai priveam norii cei albi…
Aşa-mi treceau zilele! Seara era teatru radiofonic. Mă cuibăream în vocile calde ale actorilor şi ascultam piese de J.P.Sartre, Muşatescu sau Miller.
Târziu, în miez de întuneric, ieşeam din nou în grădină, în cămaşă de noapte, cu o lanternă şi o hartă în mână.
Căutam Vega, Alcor, Aldebaran… Mi-au rămas stele prietene!
Era totul simplu.
Unde-or fi norii cei albi, furnicile şi parfumul de fructe zdrobite de pământ?!
Oare dacă aş fi presărat firimituri… aş mai fi găsit drumul înapoi?!
Citiţi şi
Grădina mea, colțul meu de rai
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.