M-a intrigat dintotdeauna Iuda.
Vicleanul, trădătorul, cel care înfige cuţitul pe la spate, simbol al acelui “nu trebuie să te încrezi în nimeni”…
Iuda care cere o plată oarecare pentru a se justifica.
Tocmai el, unul dintre cei aleşi, dintre cei care ştiau tot şi atingeau divinitatea cu mâna.
A primit 30 de monede de argint pe care mai apoi, cuprins de remuşcări, le va arunca în grădina Templului.
La rândul lor, mai-marii au hotărât că sunt bani murdari, preţ de sânge şi că nu se cuvine să-i folosească spre binele comunităţii.
Vor cumpăra un teren la marginea oraşului, teren ce va deveni cimitir pentru străini.
Locul se numeşte şi acum Ţărâna Sângelui.
Iuda…
Îl hulim, îl dispreţuim, dar ştim că, undeva, în adâncul nostru, îi semănăm. E o parte din acea bicefalitate umană.
Suntem înclinaţi spre minciună, viclenie şi trădare. Fiecare dintre noi îşi are propriile schelete în dulap, ştim că într-o anumită împrejurare am fi putut fi oneşti, dar n-am făcut-o.
Că ne-am folosit de tertipuri în loc să ţinem drumul drept.
Iuda!
Şi totuşi, Isus l-a iubit chiar şi în orele cumplite.
Ştia!
Aşa cum ştia că Petru se va lepăda de el de trei ori până–n zori.
Isus şi-a sărutat vânzătorul tocmai pentru că-l iertase deja şi-l iubea aşa cum era el, plin de gânduri negre şi cu inima tulburată.
I-a dat un semn, i-a lăsat o poartă deschisă.
Dar Iuda nu a înţeles semnul şi nu a văzut poarta deschisă.
S-a prăbuşit, iar Isus s-a înălţat!
Citiţi şi
Lumânările ard până la capăt. Și sufletul odată cu ele
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
