Nu mai contează cum am ajuns în bucătăria acestui bătrânel cu aspect de contabil nebun. Două-trei eşecuri în dragoste, m-am plâns unui prieten, la un pahar de vorbă, şi mi-a recomandat un consultant. Câteva zile mi-am repetat cu năduf ”Auzi, consultant pe probleme sentimentale!” O prostie, dar, într-o vineri, sub spectrul unui weekend singur, în care singura provocare era plimbarea fără rost prin mall, am sunat.
Desfăcea o caserolă cu piept de pui pe care o adusesem la indicaţiile lui. Când am sunat să mă programez, am întrebat ce trebuie să aduc, iar el mi-a spus să aleg cea mai fadă bucată de carne pe care-o găsesc în alimentară. Când plăteam la casă mă gândeam că şi vracii se modernizaseră de mi-a cerut aşa ceva. Unde erau vremurile bune când te rezolvau pentru un coş de ouă, dar poate că bietul om era la regim, cine ştie?
Regim pe dracul! Când vedeam cu ce unge carnea mă apuca durerea de stomac. Pe fundul unui castron turnase o jumătate de pahar de vin în care a aruncat cimbru şi câteva foi de dafin. Apoi a turnat nişte ulei. Discutam de politică, nicidecum despre femei. Aşteptam sfaturile care să mă scape de singurătate, dar primeam un discurs despre cum, foarte curând, se va lăsa liniştea peste lumea politicii româneşti.
Mâinile lui făceau acum ceva ieşit din comun. Ăsta se pregătea să le mănânce? Se dădu cu sare, apoi cu piper şi cu boia dulce. Frecă apoi fiecare bucată de carne până o înroşi. În timp ce făcea asta am aflat că-l îngrijora creşterea cursului valutar.
A aşezat carnea în castronul cu vin şi, cu un cuţit, a crestat-o pe lungime. Cam atunci mi-a spus că el nu crede că ăia din Europa dau cu adevărat doi bani pe ce se întâmplă la noi. În crestăturile de pe carne îndesă bucăţele mici din vreo doi căţei de usturoi, pe care-i avea mărunţiţi într-o farfurioară. Deschidea tăieturile din carne, punea apoi fărâmele albe şi închidea peste ele buzele ”rănii”, ca şi cum oblojea o tăietură. Apoi a luat castronul şi l-a pus în frigider. Rămăsesem cu gura căscată.
– Şi acum ce facem?
– Acum… acum ascultăm muzică.
Atunci am remarcat că de undeva, din altă cameră, se auzea o melodie foarte veche:
Fumasem cinci ţigări şi răbdarea mea ajunsese la limită. Îşi mai bătuseră unii joc de mine, dar niciunul ca moşul ăsta care tocmai mă jefuise de o caserolă cu piept de pui! Mă pregăteam să îi zic vreo două, când s-a ridicat din fotoliul unde părea că aţipise, uitând de mine.
A luat o tavă şi a uns-o cu un cubuleţ de unt. A aşezat carnea. A luat un borcan de muştar şi a dat pe carne. Peste fiecare bucată a aşezat o feliuță de slănină. Ăsta e dement, clar! Singurul lucru care mă mira era de ce nu avea pe faţă semnele de la alţi clienţi? Dacă nu-şi revine mai repede, semnele întâlnirii cu mine le va purta mult timp!
Tava era în cuptor. Deja o aromă aparte punea stăpânire pe casă, alungând mirosul de învechit.
Singurul lucru pe care-l mai speram era să mă invite şi pe mine la masă. Despre lecţia cu femei… îmi pusesem pofta în cui.
Avea un strop de luciditate, eram amândoi la masă, având în faţă câte o bucată de carne. Nu mai arăta ca o bucată de plastic alb, sticlos, cum era în caserola de la magazin!
Am gustat. Să nu mai aud vreodată că pieptul de pui e cea mai fadă carne! Se topea în gură în timp ce fiecare element din gustul ei călătorea prin corpul tău, producând senzaţii pe care nu ştiai că le poţi trăi! Gustul ăsta şi tot făcea ca ziua să nu fie irosită.
El se lăsă pe spate, vizibil satisfăcut de ce reuşise şi a spus doar atât:
– Carnea seamănă mult cu femeia!
Atunci am avut o revelaţie. Carne, femei… trebuie să ştii ce ai de făcut ca să le faci să-ţi dea ce au ele mai bun! Poţi să o iei din galantar şi să o arunci în tigaie, aşa cum o femeie o poţi poseda imediat după ce ai tratat-o cu şaorma. Te saturi, râgâi şi uiţi. Sau…
Înlocuiam baia de vin şi arome cu o seară în locul potrivit, unde mâncarea, muzica topesc fibrele, frăgezesc. Cuvintele deveneau masajul cu sare şi boia, apoi… cuţitul deschidea rănile vechi, usturoiul le oblojea, sarea le cicatriza, în timp ce boiaua ştergea urmele lor. Din toate experienţele ei trecute rămânea doar savoarea unei încercări noi. Apoi trebuia răbdare pentru ca vorbele dulci şi mângâierile să-şi facă efectul, înainte de a o duce în patul cu aşternut moale ca untul…
Carnea din farfurii se terminase, fumam şi încă niciunul nu spusese vreun cuvânt. Nu mai aşteptam nicio lecţie. Ce-mi putea spune bătrânelul ăsta care se abţinea cu greu să nu râgâie zgomotos? Deschise ochii, facându-mă să înţeleg că încă nu căzuse într-o siestă profundă, de după-amiază:
– Plătiţi cash sau cu cardul?
P.S.: În 1953, un tânăr mulatru pornea propria sa revoluţie în muzică, în timp ce restul lumii se angrena în revoluţia rock-ului. E vorba de Harry Belafonte şi de momentul în care a înregistrat albumul Calypsos. Hitul cel mai cunoscut rămâne “Day-O ( Banana Boat Song)”, dar la momentul lansării succesul s-a învârtit în jurul piesei Matilda, povestea unui cowboy prădat de o prostituată, de banii obţinuţi după ce şi-a vândut caii şi vitele, o prelucrare după o piesă lansată în 1930 de King Radio, un artist din Tobago.
Deşi ani de zile părea că nimeni nu are timp să urmeze revoluţia muzicală lansată de Belafonte, totuşi cam tot ce vedem astăzi muzică latino pleacă într-un fel şi din înregistrările din 1953… A fost nevoie doar de răbdare pentru a-i înţelege viziunea.
**********
Pe Alecu îl găsiți, tot, aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
