Citeam de curând o scrisoare publicată pe blogul personal de o tânără de 22 de ani care voia să îi transmită mamei sale un mesaj consistent, izvorât dintr-o revoltă, dintr-un capăt al puterilor, dintr-o disperare mocnită. Un pasaj mi-a stârnit interesul. Acela în care fata, sătulă ca mama să îi reproşeze mereu că e nerecunoscătoare, în ciuda a tot ce-a făcut pentru ea, îi scria: „Nu ţi-am cerut să faci nimic din toate astea!”
Oameni de felul acesta, şi mă refer la mamă, se întâlnesc la tot pasul. Sunt cei care se sacrifică pe altarul unei recunoştinţe viitoare, imaginare şi de cele mai multe ori incompatibile cu realitatea. Fac lucruri pentru ceilalţi – pentru copiii, partenerii, prietenii lor. Până aici, nimic de reproşat. Numai că lucrurile pe care le fac nu se ridică la ceruri ca baloanele de săpun. Devin, din contră, sfere de plumb, pietre sau orice formă de acumulare de materie folosită apoi ca monedă de schimb.
Să mă fac înţeleasă. Am studiat în facultate o teorie referitoare la altruismul reciproc. Discuţia creată în jurul ideii de altruism avea o componentă biologică – aceea că actele altruiste există şi se perpetuează în natură din raţiuni de conservare a speciei, a grupului de apartenenţă, a familiei. Sunt acte, conştiente când vorbim de om, care se reflectă asupra sursei, asupra ţintei şi asupra celor din imediata apropiere a sursei.
Teoria suna astfel: „dacă A îl salvează pe B de la înec, iar probabilitatea ca B, care nu îi este rudă lui A, să se înece este de cel puţin 0,50, în timp ce probabilitatea ca A însuşi să se înece, încercând să îl salveze pe B, este de maximum 0,05, riscul salvatorului se înjumătăţeşte, deoarece B va fi stimulat să-l salveze pe A într-o situaţie mai mult sau mai puţin similară”. Cu alte cuvinte, A va fi avantajat de binele făcut şi, desigur, de numărul de litere din alfabet salvate din diverse încurcături, prin datoria morală a acestora faţă de el.
Dar supravieţuirea nu este singura deteminantă sau cauză a altruismului. Conform aceleiaşi teorii, altruismul pur nu există. Cel care face un bine unui alt om beneficiază la rândul lui de pe urma binelui făcut, chiar dacă vorbim strict de starea psihică bună sau chiar excelentă pe care o resimte „înfăptuitorul”. Pentru că “răsplată”, termenul pe care îl resping cei care cred în altruismul dezinteresat, nu înseamnă doar un “mulţumesc”, o sumă de bani sau datoria morală a celuilalt. Înseamnă şi speranţa de a ajunge în rai, şi cea de a atrage mila divină, şi umplerea sufletului cu amintirea unor fapte bune, care ţin de cald în vremuri aspre. Poate că e exagerată comparaţia, dar o voi face totuşi: altruismul are efectul unui drog asupra celui care îl practică. Fie că o recunoaşte, fie că nu, fie că simte starea de bine preţ de o secundă sau două bătăi de inimă, altruistul nu se poate dezice de propriile trăiri. Şi nu poate fi negat că, dorind să simtă efectul „drogului”, şi-l va administra din nou. Poate că nu urmărind direct acest efect, dar beneficiind emoţional de pe urma lui.
Subiectul altruismului a mai fost abordat pe site. Citez din comentariul unei cititoare:
„Nu cred că greşesc atunci când susţin că altruiştii sunt anonimi şi că de cele mai multe ori nici măcar nu li se mulţumeşte din partea celor pentru care au sacrificat ceva din ei, din timpul lor, sau din plăcerile lor, aşa că nu văd unde e recunoaşterea”.
Mă îndepărtez acum de teoria sociologică şi devin subiectivă. Ideea de sacrificiu, care este definit în DEX ca „renunţare voluntară la ceva (preţios sau considerat ca atare) pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva” nu condiţionează recunoştinţa. Iar asta datorită unui singur cuvânt: “voluntar”. Un bine făcut trebuie asumat ca risc. Poate avea urmări sau nu. Poate genera o reacţie bună sau dimpotrivă, un lanţ de întâmplări nefericite care îl fac pe celălalt să spună: “mai bine te lipseai”. Un act de altruism este o intervenţie deliberată în mersul unor lucruri, pe ale cărei consecinţe nu ai cum să le prevezi.
Iar maternitatea, revenind la ideea de la care am plecat, nu este un act altruist în sine. Naşterea nu înseamnă salvarea de la rău a pruncului. Aducerea pe lume nu este „o renunţare (…) în interesul cuiva”, pentru că fiinţa nenăscută nu are încă interese. Prin urmare, dacă naşterea în sine presupune un sacrificiu fizic, material sau de orice fel, acesta este strict al părinţilor şi nu are de ce să se răsfrângă asupra copilului. Iar renunţările ulterioare ale celor doi şi mai ales ale mamei, care are un alt fel de relaţie biologică şi emoţională cu pruncul, sunt pe cât de puternice, pe atât de fragile. Iubirea maternă nu este un sacrificiu, pentru că trebuie să preceadă naşterea sau măcar să o urmeze. Iar actele făcute de o mamă din iubire pentru copilul ei, oricâte renunţări implică, îşi pierd însemnătatea dacă nu sunt date uitării. Simpla lor rememorare le transformă din fapte în dovezi sau argumente. Iar copilul devine o investiţie în propriul viitor şi speranţa că se va adeveri prin intermediul lui proverbul „bine faci, bine găseşti”.
La fel ca în cazul binelui făcut unui străin, şi binele făcut copilului este un risc asumat. El poate să îşi iubească sau să nu îşi iubească părintele, aşa cum se poate iubi sau nu pe sine. Poate să îi reproşeze că l-a adus pe lume şi tot ce a făcut pentru el cât el nu avea dreptul, legal cel puţin, să ia decizii. Poate să conştientizeze, să îşi răsplătească părinţii sau să îi condamne. Dar nu „trebuie” să răspundă la bine cu bine.
Aşadar, o mamă care cuantifică binele făcut pentru copilul ei nu face altceva decât să îl anuleze. Şi la fel se întâmplă şi în relaţiile de dragoste sau de amiciţie. „După cât am făcut pentru tine, tu aşa mă răsplăteşti?” e o replică rostită după o acumulare de acţiuni voluntare din partea unuia dintre parteneri, care se aşteaptă ca balanţa să se echilibreze. Asta deşi cel „salvat de la înec” nu i-a cerut explicit să facă nimic. Şi chiar dacă ar fi cerut, tot nu se justifică tragerea la răspundere. Pentru că între cerere şi ofertă intervine liberul arbitru. Care, da, e nereturnabil.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
