Eram clasa a doua când l-am primit şi l-am botezat Calu. Era un ciobănesc german şi semăna perfect cu câinele Pistruiatului, care i-a devenit, astfel, naş. Era primul meu câine. Avea două luni şi era lăbos şi urechiat ca orice alsacian de vârsta lui. Am crescut împreună, el mult mai repede ca mine, astfel că în câteva luni mă spăla lejer pe ochi când se ridica pe picioarele din spate. Eram cel mai mic şi sfrijit dintre prietenii din generaţia mea, aşa că, atunci când venea în fugă şi-mi sărea în piept, mă dădea jos şi, invariabil, mă lua la lins pe faţă.
Am încercat să-l dresez, deşi habar n-aveam de vreo tehnică şi nici răbdarea nu era calitatea mea forte. Era tendinţa unui copil de a-şi impune autoritatea în faţa cuiva, teoretic, mai slab ca el. Calu cred că răspundea la comenzi din simpatie, pentru efortul pe care-l depuneam, în nici un caz datorită străduinţelor mele. La un moment dat, se sătura să fie simpatic, sărea pe mine, mă lungea la pământ şi-şi făcea damblaua cu linsul. Era, practic, prietenul şi confidentul meu. Vorbeam cu el şi-şi schimba mimica feţei şi limbajul non-lătrător (că „verbal” nu-i pot zice) în funcţie de tonul meu. Mai luam câte-o scatoalcă de la mama – de cele mai multe ori, bine-meritată – ieşeam afară din casă plângând mai mai mult de frustare decât de durere şi mă aşezam pe o bancă din curte. Îmi puneam coatele pe genunchi, îmi sprijineam ochii în pumni şi plângeam înfundat. El venea uşor, se aseza în faţa mea, îşi insinua botul printre coatele mele lipite şi-l punea pe genunchii mei. Lacrimile îmi cădeau pe botul lui, dar stătea nemişcat până îmi ridicam ochii din pumni. Atunci mă privea şi totul îmi trecea ca prin farmec. Plecam amândoi la alergat şi uitam instantaneu, cu candoarea copilăriei, de toată supărarea.
Într-o zi, mă jucam cu el prin curte şi soră-mea a ridicat vocea la mine. El s-a oprit brusc din alergat şi i-am văzut pentru prima dată faţa mai puţin prietenoasă. A mârâit brusc la Clara cu dinţii uşor descoperiţi într-un rânjet şi cu părul de pe greabăn înfiorat. În acel moment, era lupul din Colţ Alb, al lui Jack London, care-şi apăra stăpânul. L-am mângâiat şi i-a trecut imediat. A înţeles că nu-i nimic şi s-a dus să să gudure pe lângă soră-mea, cerându-i parcă iertare. La ceva vreme, a comis-o. De fapt, am comis-o. Era o seară de vară şi mama descoperise că o minţisem, nu mai ştiu despre ce. Striga la mine, cred că mi-e plesnit şi vreo două palme pe pielea goală, drept pentru care am început şi eu să ţip. În acel moment, Calu a intrat în casă ca o nălucă. N-am apucat să-l văd decât în momentul în care dinţii lui erau deja în piciorul mamei. Avea urechile lipite de cap şi scotea un mârâit pe care aveam să-l reaud mult mai târziu, la lupii de pe National Geographic. Am strigat la el şi şi-a dat seama ce-a făcut. A ieşit în fugă din casă şi s-a refugiat în ţarcul lui. A mai ieşit de-acolo abia a doua zi seara, după ce s-a întors mama de la spital, când a venit să-şi ceară iertare. Deşi fusesem speriat rău de violenţa întâmplării şi de sângele mamei, simţeam undeva, în adâncul fiinţei, o bucurie ascunsă: aveam un prieten adevărat!
Într-o vară, am plecat cu tata şi cu el pe prundul gârlii, pe Prahova. Am intat cu el în apă, pentru că nu era un mare fan al bălăcitului şi se băga doar cu noi. Prahova nu era un râu adânc, dar din loc în loc ascundea gropi din care excavatoarele scoseseră pietriş. Foarte adânci, acestea generau vârtejuri invizibile la suprafaţă. În acea zi, am căzut într-o astfel de groapă. Norocul meu s-a numit din nou Calu şi faptul că-mi păstrasem tricoul pe mine. Pur şi simplu, a înotat către mine, şi-a înfipt dinţii în tricou şi m-a tras afară din apă.
Avea mare boală pe pisică, dar numai când era închis în ţarc; când era liber i se plimba pe sub nas. De fapt, el era gelos pe libertatea ei totală. Într-o zi, când el era liber prin curte, pisica n-a găsit alt loc mai bun să fete decât în coteţul lui. Îmi aduc aminte şi acum faţa lui nedumerită. Se uita când la pisoii din coteş, când la mine şi la tata, care ne stricam de râs. El avea o faţă foarte serioasă şi uşor supărată, ca şi când mi-ar fi zis „hei, om fi noi prieteni, dar aşa ceva nu se face, înţelegi?” În noaptea aia şi-n următoarele a dormit afară, iar a doua zi de dimineaţă a dat întâietate pisicii care, perversă ca orice pisică, l-a dat la o parte de la farfuria lui cu mâncare. S-a aşezat demn la o parte, tragând doar, din când în când, cu ochiul: „ Nu se mai satură asta?”
Îmi aminesc că avea un lătrat special pentru fiecare membru al familiei. Ne simţea de la poartă şi ştiam cine a venit – mama, tata, soră-mea sau cineva străin – după tonul lui. Au trecut anii, eu am mers la liceu şi apoi la facultate şi ne vedeam la sfârşit de săptămână. Era ca întâlnirea a doi prieteni vechi: vorbeam cu el, povesteam cu el, râdeam cu el. Trecuseră deja vreo 10 ani peste el când a început să dea semne de bătrâneţe: nu prea mai auzea, nu prea mai vedea. Doar lătratul rămăsese acelaşi. Când veneam acasă îi auzeam bucuria de la poartă. Îmi aruncam geanta pe o bancă şi mă duceam direct la el, să-i văd fericirea din ochi. Abia apoi mergem la mama şi la tata. Mai târziu, când făcuse vreo 12 ani, vorbeam cu tata la telefon. Îl întrebam „ce face Căluţu?” şi de fiecare dată vocea tatei era schimbată. Îmi spunea că nu e bine, că îmbătrâneşte, că…
Eram anul doi în Politehnică şi m-am dus acasă într-o vineri. Am ajuns la poartă şi, nu ştiu de ce, stăteam cu mâna pe clanţă. Era linişte. Nu se auzea Căluţu. Atunci am ştiut. Am intrat în curte, am trecut pe lângă ţarcul lui şi m-am dus direct în grădină. M-am oprit sub un nuc şi am izbucnit în plâns, cu capul proptit de pom. A venit soră-mea, plângând şi ea, şi mi-a zis că tata îl îngropase chiar în acel loc pe care stăteam eu.
Au trecut 18 ani de-atunci şi încă mi-e dor de el.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
