Te-ai trezit de puţină vreme. Stai la măsuţa din bucătărie, ronţăind un biscuite, ultimul dintre cei doi rămaşi de o săptămână pe fundul pachetului. Se împrăştie, se fac fărâme peste coapsele tale, acoperite de o ţesătură scrobită, căpătată de la o prietenă care a plecat de mult din ţară. Te sună mama. Mama, care te duce cu ea, sâmbetele şi duminicile, prin fel şi fel de bisericuţe şi biserici, sub formă de acatist şi, ai putea crede, dacă n-ai şti mai bine cum stă cu tehnologia, hologramă, cu tine în rochie de mireasă. Ai fost aproape cândva, se consolează, de pasul cel mare. Şi dacă sfinţii au fost darnici cu tine atunci, sigur vor fi şi a doua oară, şi se va linişti şi sufletul ei, ştiindu-te fericită, urmaşă purtătoare de împlinire, pe linie maternă.
Dar mama nu ştie că te măriţi de două, chiar trei ori pe zi. Chiar ieri ai trecut prin emoţiile vieţii, când te-a sunat avocata, pe la amiază, şi ţi-a zis să vii în biroul ei cât de repede poţi. Ai înşfăcat o bluză pe jumătate călcată, o pereche de pantaloni aproape tiviţi, pantofii cu flecul sărit, pe care n-ai apucat să-i repari, geanta plină de firimituri şi ai zbughit-o pe uşă. Părul ţi-era vraişte, gura pungă de la vinul de sâmbătă, iar visul întrerupt de telefon cerea să se continue, dacă mintea nu ţi-ar fi repetat întruna ultima secvenţă, ca o casetă blocată în video. Nu ştiai nimic de mire. L-ai sunat din autobuz, suna ocupat. Când ai ajuns la metrou, te-a sunat el. Era pe drum. „Hai că până la 2 maxim terminăm. Bem un suc în centru dup-aia” ţi-a spus. Aşa o fi. Parcă nici tu nu mai aveai tragerea de inimă de odinioară, de la primele nunţi, când păstrai două taioare, unul alb şi unul vişiniu, care îţi veneau la fix, perechea asta de pantofi care încă merge la orice, când te trezeai din vreme să-ţi aranjezi părul, să-ţi prinzi o floare albă la ureche, să îţi potriveşti cerceii, să te machiezi.
Ai ajuns prima. Primarul vorbea la telefon, iar avocata îşi făcea vânt cu o revistă, în perfectă sincronizare cu ritmul vocii lui. Ţi-a făcut semn din cap să iei loc, el a răcnit: e ultima oară în receptor, iar ea a aruncat revista, aproape din reflex. Nimeni nu te-a salutat. Avocata a desfăcut servieta cu un gest scurt, a scos un dosar şi l-a trântit pe masă. Era acelaşi formular cu care te obişnuisei. Două fotografii, în susul paginii, prinse cu o agrafă de birou. Ea avea părul blond-roşcat, în bucle, puţin peste umeri, purta o bluză cu flori mici şi dese, strânsă la gât cu o fundă şi zâmbea larg, cu buzele rujate strident. Din fotografia lui, prinsă sub a ei, se vedea doar jumătate de chip. O bărbie cu gropiţă, o cravată şi atât. Puteai să pui pariu că avea un început de chelie. N-ai pus. Ţi-a sărit în schimb inima, când a intrat Victor pe uşă.
– Sunt aici. Sărut mâna, doamnelor, cu respect, domnule primar, ce am avut de pregătit pentru astăzi? întrebă cu glasul puternic, zâmbind, cum făcea de fiecare dată.
Primarul zâmbi absent, în schimb avocata se lumină la chip, de parcă tocmai asista la un spectacol de artificii. Puteai să-i citeşti vârsta în faldurile pielii şi ceva din licărul de copilandră din privire te scârbea. Te întrebasei deseori ce fel de bărbat ar primi o femeie ca ea în aşternut. Nu era momentul însă.
– V-am chemat urgent pentru că se pare că situaţia nu e prea roz acolo la ei, pe front, ne spuse mie şi lui Victor. Norocul nostru, pentru că o să avem săptămâni pline. Toţi vor să-şi ia iubitele de neveste. Uitaţi aici contractele, semnaţi-le. Dorina şi Cătălin vă “cheamă” astăzi şi aveţi o temă specială, că tot m-ai întrebat de temă, ştrengarule! îi făcu cu ochiul lui Victor. Ai fi sărit peste scaun, i-ai fi semnat cu pixul pe frunte şi te-ai fi aşezat, cuminte, la loc. Dar depindeai de ea.
După ce i-aţi întins hârtiile, completate, v-a pus în faţă două foi, scrise de mână. După formulare, păreau scrisori. Jurăminte? Şi la noi? te-ai întrebat, citind întâi în diagonală.
– Ha, jurăminte! a exclamat Victor. Hai că pe-asta chiar n-o făcusem. Cine începe, sau când le zicem, după discursul cu împuternicitul care o ia de soţie pe împuternicită bla-bla-bla sau înainte?
N-ai auzit răspunsul. Începusei să-ţi citeşti rolul. Te simţeai mai mult ca oricând într-o postură nenaturală, forţată, într-o parodie fără sens. Dorina îi scria celui iubit, pe care nu îl mai văzuse de patru luni şi care alesese să plece să luptă în războiul altora. Scrisul ei era tremurat, uşor înclinat spre dreapta, cu f-uri şi g-uri stilizate, cu bucle înalte, ca nişte chei pe portativ. Nu părea aceeaşi femeie din fotografie, cel puţin nu aceeaşi pe care ţi-o imaginasei tu stând în spatele unui ghişeu, cu voce ascuţită ca o peniţă, foindu-se pe scaun şi aranjându-şi mereu părul plin de fixativ. Scrisul era al unei femei calde, visătoare, tinere, mai sensibile ca tine, mai iubite ca tine.
Începea cu Iubitul meu,. Rememora prima lor întâlnire, ceaiul negru pe care l-au băut la cafeneaua din colţ, când ea purta la gât eşarfa turcoaz pe care, el n-avea de unde să ştie, o furase dintr-un magazin, de ruşine că plecase prea golaşă de acasă şi pe care o înapoiase a doua zi. Îi spunea că a ştiut că e omul vieţii ei când i-a aruncat privirea aia de Clark Gable, de la gară. Mai ştii? Că e norocoasă, că abia aşteaptă ca el să se întoarcă şi să stea în braţele lui, ascultând piesa lor, sorbind din vinul lor preferat şi privindu-se, nopţi la rând.
Aşa îmi doresc să ne fie toată viaţa, iubitule, ca o seară în doi, doar a noastră.
A ta,
Dor.
Ţi se strânsese stomacul. Ăsta nu-i jurământ, e scrisoare! ţi-ai spus, cu dispreţ, ridicând capul, fără însă ca vreo vorbă să părăsească buzele întredeschise. Era scrisoarea unei femei care, cu stăpânite sentimente, îşi chema bărbatul. Îl învelea cu amintiri, cât să îi ţină de cald, îl lăsa să creadă că ea e bine, liniştită, aici, că se gândeşte la el, că plănuieşte în detaliu întoarcerea acasă. Femeia asta, pe-al cărei scris îl aveai înaintea ochilor, lăsase pe mâini străine toată emoţia şi tot cântecul inimii ei către bărbatul iubit. Ştia că nu va ajunge la el, dar era o consolare să aştearnă gândurile pe hârtie. Visul, povestea, imaginea ei în rochie de mireasă, la braţul lui, în biserică, în faţa tuturor. Toate jucate acum, ca un teatru ieftin, de o tânără fără bani, de un băiat care exersează pentru actorie, de o avocată plictisită, care abia aştepta să primească noi cazuri şi de un primar cu gândurile departe.
Ai citit textul, simplu, fără intonaţie. Ai semnat, l-ai luat din nou de soţ pe Victor, ai mai trăit o viaţă, ai mai îndeplinit o misiune.
Astăzi vorbeşti cu mama pe alt ton. Astăzi ştii. Cât ea aprinde lumânări, tu ştergi lacrimi şi ţii timpul în loc, până când toate femeile care ai fost îşi vor primi, rând pe rând, iubirile înapoi.
*****
Căsătoriile prin împuternicit (proxy marriage) sunt legale în Statele Unite, în Colorado, Texas, Montana, Alabama, Missouri şi California, Montana fiind singurul stat care permite căsătoria prin dublă împuternicire. Sunt permise în cele mai multe cazuri dacă unul dintre soţi este militar plecat în misiune. Şi Israelul recunoaşte căsătoriile prin împuterniciţi înfăptuite în afara ţării, dacă mirii nu se pot căsători în Israel. Şi Mexic şi Paraguay acceptă căsătoriile prin împuternicit, contra unei taxe.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
