Îi numesc aşa pe cei care ştiu să creeze în jurul lor mici societăţi. Pe cei care ştiu să strângă în jurul lor, din diverse motive – generozitate, chef de diversitate, de distracţie, curiozitate, poate toate la un loc – oameni şi, cu ajutorul lor, să inventeze momente care nu se lasă uşor uitate.
Ei sunt cei la care ne întâlnim în weekend, înainte să plecăm în oraş. La meciuri, la pizza, la ascultat muzică. Ei sunt cei care organizează excursii în străinătate, ieşiri la grătar, jocuri de cabană. Se organizează bine şi, cel mai important, au un temperament blând, liniştit, niciodată coleric, sunt gazde perfecte, disponibile, nesupărăcioase. O persoană îmbufnată şi ursuză nu poate fi nici măcar un musafir bun, cu atât mai puţin o gazdă bună. Cunosc şi femei, şi bărbaţi din categoria oamenilor-stup, iar caracteristica lor comună este toleranţa şi relaxarea la cap. Ai încredere în ei, le spui secrete.
E ceva foarte sigur şi foarte plin de încredere cercul iniţiat de ei şi continuat de cei din jurul lor. Atât de sigur ca uneori nu-ţi mai vine să ieşi de acolo şi asta se poate dovedi de-a dreptul periculos. În liceu şi facultate, casa mea era şi ea una deschisă. În fiecare seară veneau cîţiva colegi, jucam cărţi, beam spritz şi bere. Stăteam cu părinţii mei. Nu înţeleg de ce, atunci când m-am mutat singură, nu am mai avut chef să jocul rolul amfitrionului zilnic. Apoi s-au inventat cafenele, restaurante, cluburi şi am descoperit ca prefer să schimb peisajul, cu o prietenă la o sticlă de vin decât să murdăresc paharele în sufrageria proprie şi să stau să le spăl după aceea.
Normal, e clar că eu nu sunt un om-stup. Dacă am fost vreodată, am fost conjunctural. Îmi plac oamenii (pe perioade, e adevărat!), dar mă simt leneşă să-i fac bine primiţi sub acoperişul meu. Uşiţele mele nu stau deschise suficient de mult timp cât să mă transform în gada de cinci stele. Mi se pare că nu am loc, că am parchetul nou, că lumina nu ajunge cât trebuie, că televizorul e prea mic. Mă stresez prea mult când am vizitatori. Doi deja sunt prea mulţi. Unul e de ajuns, în cele mai multe cazuri.
Oamenii-stup, în schimb, nu se simt niciodată invadaţi. Îţi trimit de la sine-putere un sms cu codul de la interfon, iar, când ajungi la etajul lor, uşa e deschisă, să nu cumva să te duci la vecini şi să te piardă de muşteriu, şi miroase a mâncare. Dacă vrei, te descalţi la intrare, dacă nu, stai încălţat. Dar te simţi la fel de uşor în ambele cazuri.
Oamenii-stup au un grad în plus la inteligenţă. La inteligenţa emoţională, înainte de toate. Despărţirea de ei e dureroasă, nu se rupe doar un braţ, ci o întreagă ramificaţie de amiciţii, intimităţi, obiceiuri. Dar să nu ne întristăm!
Dacă aveţi un om-stup în preajmă, puteţi construi alături de el. Nu, nu vă spune nimeni să deveniţi ceea ce nu sunteţi. Doar să ţineţi stupul închegat.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
