Între Basel şi Zürich. Tren. Zilnic, şapte zile. Muncă, nu distracţie. Trei femei. Una dintre ele, eu. Mă ţineam cuminte-n dinţi şi aşteptam gara. Să coborâm, s-ajungem la hotel, să ne facem bagajele şi să venim acasă. De-aia leg nervii de gară. Aiurea.
Frântă şi dezabuzată, aud o frântură dintr-o discuţie. „Dacă ăla se culcă o singură dată cu alta, nu-i nicio problemă. I-am spus asta. Da’ să nu se-ndrăgostească de ea, că dă de dracu!“ Şi gata. Mi-am revenit pe loc. Zecile de kilometri din săptămâna aia s-au şters pe loc, că m-am odihnit râzând, aşa cum sigur ai făcut şi tu de multe ori. Şi te-ai resetat.
Femeii ăsteia, la care acum mă gândesc cu drag, îi suportasem toate hachiţele în călătoria aia, şi numai pentru că ştiam ce-nseamnă pentru noi BaselWorld: să fim ceasuri elveţiene. De lux. Pentru ea, era primul Basel. Iar asta seamănă cu alpinismul pe stilettos. Mi-am zis că-i vreme să ne reglăm şi, în niciun caz, nu scot sabia raporturilor de forţă. Îngreţoşătoare chestie, deşi mi s-a mai întâmplat, din slăbiciune, s-o practic. Dar nu între colegi.
Aşa c-am tăcut, pentru ca ea să-şi facă treaba cât mai bine. Însă în ultima zi, în tren, i-am zis, sintetic şi cam dur, cred, ce m-a cam scos din sărite. Replica? „Dar nici măcar n-am simţit nimic, cum să mai fi şi observat?“ Mda, sunt o ipocrită care se-apropie de perfecţiune, altfel n-am cum să-mi spun.
Aşa c-atunci când am auzit-o pe-asta cu onenightstandu’, eram în curs de detaşare de dracii aferenţi. Şi, recunosc, mi-a plăcut, în sensul în care, deşi e greu de acceptat, simţi o discretă compensaţie când cineva care te-a supărat spune o tâmpenie grasă. (Cu „g“, nu fu eroare.) Deh, drumul meu către sfinţenie nici n-a-nceput.
Şi mi-am dat şi seama de ce am protejat-o pe fata asta. Că mi s-a părut fragilă cu orgoliul. Exacerbat, cacumsarzice. Mi-a fost frică să nu fie afectată, dacă-i zic vreo două. Am tratat-o ca pe un mecanism, ceea ce eu nu fac îndeobşte. Mi-a fost ruşine, fir-ar, dar iată că ea însăşi se trata astfel şi tot aşa făcea cu lumea toată.
Cum, când ştii prea bine că astfel de „nimicuri“ au mutat graniţe de imperii, să-ţi ungi ochii că există cineva pe lumea asta care să le ştie îmblânzi? Să-ţi fii sigur pe reacţiile posttrădare, să-i ceri omului de lângă tine ca în cazul în care consumă pe cineva cu apă minerală şi cu gheaţă, să eructeze şi să vină-acasă-ntreg? Cine eşti tu, să ştii ce-l poate întregi mai abitir decât ai putea suporta vie? Şi unde eşti, când ţi-ai sărit din acordurile fine precum trenurile ruseşti de demult de pe ecartamente?
Da, sigur că m-am speriat. N-auzeam prima dată prostia asta. Oamenii nu-s stăpânii lor. Nici măcar controlori de trafic proprii nu se află. Din lucruri mici şi fapte delicate se schimbă vieţi cu furie de tornadă sau chiar încet de tot, însă ireversibil. Din mult mai mici, ba uneori din praf de apă. Chiar şi din nimicul nostru cel de toate zilele.
Şi mă gândesc eu bătrâneşte, până unde merge fascinaţia pe care o avem faţă de control? De fapt, mi-e groază să-mi arunc gândul aşa departe. Frânele cu frâie, la oameni, lasă urme seci. Rumeguş. Piele moartă care nu cade. Stă şi zace. Zaci sub ea şi te fărâmi. Şi, ca Imortelu’, se scoală din sine, nu, chip nu-şi face, că n-are de ce, dar te tranşeză zilnic în bucăţi geometrizate diferit şi te cară-n valize până nicăieri. De unde, ca-n viaţă, iară niciodată ca-n poveşti, nu te mai poţi întoarce.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Lumânările ard până la capăt. Și sufletul odată cu ele
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
