Un bărbat care poate conduce o maşină în siguranţă în timp ce sărută o fată drăguţă nu dă atenţia cuvenită sărutului, spunea Einstein. Dar o femeie?
În 2011, peste 80% din cele 4,3 milioane de autoturisme înmatriculate în România erau deținute de persoane fizice și un român din zece avea în posesie mai mult de o mașină. Nu există studii care să ne arate câte dintre autoturisme (au fost) sunt conduse de șoferițe. Nici nu cred că ar conta foarte mult pentru industria de publicitate care încă mai mizează pe bancurile și glumele proaste cum că o femeie la volan se traduce în mod extrem de clar prin: PERICOL, RISCURI, FEREA! Totuși, potrivit Huffington Post, în SUA cel puţin, numărul șoferițelor (cu acte în regulă) este mai mare decât al șoferilor – cu toate că pe șosele se pare că sunt în continuare mai mulți bărbați. În urmă cu cincizeci de ani, diferența de procentaj dintre cele două sexe aflate în posesia carnetelor de conducere era mare – 76% dintre șoferi erau bărbați.
Poate nu întâmplător atunci, putem spune că literatura secolului XX este una destul de săracă în eroine şoferiţe. Scriitoarea americană Joyce Carol Oates este una dintre puţinele scriitoare care abordează relaţia femeie-maşină în cărţile sale. Într-una dintre povestirile sale, Saab-ul (femeile nu conduc doar maşini micuţe şi roz) este folosit de către o femeie înşelată ca armă pentru a-l ucide pe fostul iubit. Iată deci că femeile care conduc pot fi la fel de periculoase şi de puternice cum sunt bărbaţii. Şi merge chiar ceva mai departe: unuia dintre personajele sale, femeie, din Apa neagră, i se pare că “mişcarea de du-te vino ameţit a maşinii semăna cu sughiţul sau copulaţia”… În Foxfire apare Margaret „Legs” Sadovsky, lidera de necontestat a unei găşti de fete răzbunătoare, decide să-i ia apărarea Ritei O’Hagan, o fată micuţă şi dolofană pe care libidinosul profesor Buttinger o ţine mereu după ore la meditaţii, supunând-o la diverse abuzuri. Fetele se mobilizează şi pictează pe maşina lui Buttinger un mesaj scris cu litere mari şi roşii: Sunt un bătrân libidinos, predau mate şi gâdil ţâţe. În urma acestui gest Buttinger este umilit şi nevoit să-şi dea demisia. Iată că maşina s-a dovedit încă o dată un bun vehicul pentru răzbunarea împotriva bărbaţilor.
Ciudat este însă că tot scriitorii bărbaţi au ultimul cuvânt atunci când vine vorba de şoferiţele din literatură şi acesta nu e mereu flatant. Don DeLillo, William Faulkner, F.Scott Fitzgerald, Jack Kerouac sunt doar câţiva dintre cei care scriu despre femei şi maşini. În Marele Gatsby, Daisy care conduce maşina lui Gatsby (un Rolls Royce) o accidentează mortal pe amanta soţului ei – Myrtle Wilson. Acest accident, pentru care Gatsby nu e vinovat de fapt, îi va marca însă destinul definitiv. Iar fără Rolls Royce şi accident nici n-ar mai exista Marele Gatsby.
Mult controversatul roman Crash al lui J.G. Ballard (apărut în 1973) transformă maşina în ceva erotic şi excitant atât pentru ei cât și pentru ele. Personajele lui Ballard sunt mai degrabă atrase de viteză, și mai ales de accidente, decât de sex. Caroseria zdrobită a maşinii sport o transformase într-o creatură cu o sexualitate liberă şi perversă, eliberându-i în bordul contorsionat şi freonul scurs toate posibilităţile sexuale deviante. Personal, nici cartea și nici filmul (Cronenberg a ecranizat Crash în 1996) nu m-au încântat. Experiența însă a meritat măcar pentru că ideea de a combina accidentele sângeroase cu sexul a fost cu siguranță unică.
Christine a lui Stephen King, o mașină vintage reparată de un adolescent devine posesivă și geloasă fiind pe viitoarea posibilă iubită a acestuia încearcă să o omoare de câteva ori. În Pe drum al lui Kerouac, femeile sunt doar pasagere, ușor dispensabile, ușor de înlocuit. În Cosmopolis-ul lui DeLillo mașina se transformă într-un fel de (car) casă, un mic univers – în schimb, femeile care o vizitează sunt doar obiecte, decor. Și exemple de dragoste automobilistică în detrimentul celeilalte mai sunt multe.
Se spune că maşinile sunt cele care ne modelează într-un fel sau altul viaţa, ne oferă putere şi confort, poate uneori chiar independenţă. În mod egal. Şi în ciuda faptului că industria media reuşeşte în continuare să asocieze în modul cel mai fals posibil masculinitatea cu industria auto. Pentru unii mașina reprezintă puterea absolută a bărbatului asupra vitezei şi controlul asupra femeii. Dovadă sunt clişeele legate de asemănarea dintre corpul femeilor şi formele apetisante ale maşinilor, folosite la nesfârșit. Iar pentru unii dintre domni să ai o mașină este cel puțin la fel de important cum este să faci parte dintr-un cuplu. Unul dintre editorialiștii de la The Washington Post, Art Buchwald, remarca la un moment dat zâmbind strâmb: “americanii sunt oameni cu mintea destupată, ei acceptă faptul că un bărbat poate fi alcoolic, drogat, că îşi poate bate soţia sau chiar că este poştaş dar dacă nu conduce o maşină înseamnă că ceva nu este în ordine cu el”. Și pentru că tot vorbeam despre clişee: să nu uităm că şi noi, românii, le avem pe-ale noastre şi ne-am învăţat generaţii întregi de băieţi că după maşini şi femei nu este necesar să alerge: vin mereu altele. Sau poate nu ştiaţi că femeia este ca maşina, cu cât a avut mai mulţi proprietari, cu atât are mai puţin succes. Și multe altele, chiar mai rele… Singura care ne punea, oarecum flatant, pe picior de egalitate cu mașinile era “mașina și femeia nu se împrumută”, dar nu sunt sigură că mai e valabilă… 🙂
Deși suntem în secolul XXI reclamele pentru mașini sunt la fel de misogine cum erau la începutul anilor de publicitate din secolul trecut. Sau poate chiar mai misogine. Ford India spre exemplu a reușit să se pricopsească cu o campanie de promovare a portbagajelor modelului Figo de toată frumusețea (de care ulterior s-a dezis) exact la câteva zile după ce parlamentul indian a votat pentru o lege anti-viol de importanță majoră. Într-unul dintre postere apare Silvio Berlusconi care poartă în portbagaj trei prostituate legate și cu câte un căluș în gură.
Bine, Ford este deja renumită pentru reclamele care dezavantajează femeile. În cea pentru Ford Flex, femeile, niște casnice prin definiție, ating plăcerea de a conduce doar datorită faptului că reușesc să-și mulțumească copiii atunci când le oferă condiții de transport spre școală. Ușor trist.
Mercedes le propune domnilor o variantă mai ieftină decât sufletul pentru achiziționarea modelului Mercedes-Benz CLA, dar desigur cu aceleași beneficii: cohorte de femei alergând să îi adore în schimbul unei plimbări elegante. Noi, ca femei, trebuie să fim indignate că cineva ar dori să ne vândă o Dacia Duster care pornește de la zece mii de euro. E prea ieftină! Domnii sunt în siguranță într-un Renault doar dacă au un copil atașat de bancheta din spate, doamnele, însă, trebuie să se simtă (dacă nu să și arate) precum Catrinel Menghia atunci când conduc un Fiat . Și exemplele continuă în acest ritm bine stabilit.
Și mie îmi plac poveștile despre independența feminină însă nu, nu sunt șoferiță și nici nu știu dacă îmi doresc să devin (cu toate că respect toate doamnele și domnii care conduc). Încerc doar să înțeleg de ce în teorie e totul clar și simplu, șoferii de orice sex au aceleași drepturi și datorii, iar în literatură și publicitate industria automobilelor se adresează mai mult celor cu un cromozom diferit.
Citiţi şi
Și femeile au nevoie de informații tehnice despre mașini
Sunt femeie și-mi plac mașinile. Puternice
Cum am ajuns să-mi fac vacanța singură, bine merci, cu o mașină închiriată inițial pentru doi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
