“E neobişnuit pentru o femeie de frumuseţea şi eleganţa ei să picteze aşa!” păreau a spune cei din jurul Tamarei, care a jucat felurite roluri în lumea-i plină de contraste. Ba pe acela al nevestei care se sacrifică pentru cel iubit, ba pe acela al pictoriţei bisexuale, ba pe acela al femeii în vârstă care nu a îmbătrânit niciodată. Și toate i s-au potrivit ca o mănușă.
Inspirat de cubism şi futurism, stilul Art Deco şi-a atins apogeul în perioada anilor ’20-’30, întocmai ca tânăra şi seducătoarea Tamara. S-a născut cu numele de Maria Górska în Polonia, s-a îndrăgostit în Rusia, a devenit celebră la Paris, s-a delectat cu gustul dulce-amărui al artei mature la New York şi a trăit ultimii ani în căldura suavă a Mexicului.
Viaţa Tamarei a semănat cu o piesă de teatru. Părinţii ei au divorţat când era doar o copilă şi au lăsat-o în grija bunicii şi mătuşii sale, care au răsfăţat-o cum au ştiut mai bine, cu haine, călătorii şi hrană pentru minte. Prima întâlnire cu luxul a avut loc în oraşele pietruite ale Rusiei, unde mătuşa Stephanie, soţia unui bancher milionar, deţinea o casă impresionantă, decorată de francezii de la Maison Jansen. Când a început războiul, sufletul Tamarei era frământat de alte griji – cele ale primei iubiri. Îndrăgostită până peste cap de Tduesz Lempicki, un avocat falit pe care l-a cunoscut într-o seară la operă, a devenit nevastă la doar 16 ani şi i-a pus soţului la dispoziţie o casă dischisită, făcută cadou de unchiul ei. N-a trecut însă nici un an şi Tduesz a fost arestat de bolşevici. Tânăra Tamara, neştiind ce să facă, s-a hotărât să folosească toate „armele” din dotare pentru a-l elibera. A sedus câţiva oficiali şi a reuşit să-şi scoată bărbatul din închisoare şi să zboare împreună la Paris.
Acolo s-a dedicat aproape în întregime artei, spre disperarea lui Tduesz, care îi devenise mai degrabă amant decât consort. Era frumoasă, atentă la imaginea ei şi mereu aranjată, astfel că nu erau puţini cei care credeau că nu se cade ca o asemenea femeie să fie bântuită de demonii creaţiei. Dar, contrar aşteptărilor, Tamara picta şi o făcea cu pasiune. Portretele care ieşeau din mâna ei erau comparate cu cele ale reprezentanţilor Şcolii de pictură din Paris, printre care Léger, Laurençin, Kisling, sau Picasso şi erau foarte căutate. S-a integrat în rândurile lumii artistice din oraş în doar patru ani. A păşit, se spune, cu încrederea unui cuceritor, atunci când a coborât din tren în gara din Paris, chiar dacă a fost apoi nevoită să-şi vândă bijuteriile pentru a supravieţui. Pe stradă era confundată deseori cu Greta Garbo. În studio, oamenii cu bani o căutau pentru a le face portretele, în stilul ei personalizat, modern dar cu accente renascentiste. A pictat zeci de portrete în perioada interbelică, de la scriitori la oameni de ştiinţă sau industriaşi. Lucrările ei erau extrem de bine primite, chiar dacă nu întotdeauna considerate “ca la carte” în privinţa stilului. Portretistica androgină respingea impresionismul, pe care Tamara îl descria drept murdar şi neîngrijit şi îmbrăţişa modernismul, concetrându-se asupra pânzei, cu linii şi umbre puternice.
“I-a pictat pe toţi, pe oamenii cu bani, pe oamenii de succes, pe oamenii îmbogăţiţi peste noapte. Şi s-a culcat cu mulţi şi cu multe dintre dintre muzele sale. Toate acestea au făcut-o faimoasă, apreciată de critici şi, evident, bogată” scria peste ani fiica ei, Kizette, în biografie. Printre muze s-a aflat şi Rafaela, o femeie misterioasă pe care Tamara a înfăţişat-o în multe ipostaze erotice, dar despre care se ştie doar că i-ar fi fost amantă.
Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, s-a mutat de la Paris la Hollywood, care a primit-o cu entuziasm. Vedetele o iubeau şi ziarele o urmăreau la fiecare pas, încât arta aproape că picase pe un plan secundar în urma vieţii sale extravagante. S-a măritat din nou, cu baronul Raoul Kuffner von Diószeg, care venise la ea cu una dintre iubite, pentru ca Tamara să îi facă un portret. Rezultatul a fost unul dezastruos, înfăţişând-o pe dansatoare într-o postură deloc favorabilă şi făcându-i loc pictoriţei în viaţa aristocratului. Cei doi s-au mutat la New York, într-un apartament pe care ea însăşi l-a decorat într-un stil care a devenit o sursă de inspiraţie. În anii care s-au scurs pe drumurile Europa-Statele Unite, faima ei a început să se estompeze, la fel și strălucirea tenului. Tamara continua să picteze şi să se înconjoare de oameni bogaţi, cu care avea aventuri chiar sub ochii soţului ei. S-a mutat, la bătrâneţe, în Mexic, într-o casă de pe a cărui terasă vedea vulcanul Popocatepetl, ca pe o metaforă a tinereţii care încă mocnea în sufletul ei. Înainte să moară, în somn, la 81 de ani, l-a rugat pe un bun prieten şi fost iubit să îi împrăştie cenuşa deasupra vulcanului. Fiica ei, pe care nu s-a sfiit să recunoască că a neglijat-o, a fost cea care i-a dus dorinţa la îndeplinire. Kizette îi devenise în ultimii ani de viaţă manager şi contabil, fiind nevoită să îi suporte mamei sale, care denigra societatea anilor ’70 pentru lipsa de “clasă” în a-i aprecia operele, desele manifestări de superioritate şi tendinţa supărătoare de a domina fiecare aspect al vieţii amândurora.
Tamara de Lempicka în fața tabloului “Suzanne au bain” cu modelul său Miss Cecelia Meyers, Beverly Hills, California, 14 mai 1940
©Otto Bettmann
“Trăiesc la marginea societăţii. Regulile unei societăţi normale nu se mai aplică celor care trăiesc pe muchia ei” spusese Tamara într-un interviu, la maturitate. Poate că tocmai din acest motiv, lucrările ei nu au fost pentru mult timp menţionate alături de numele mari. Abia pe când artista se stingea din viaţă, lucrările ei începeau să intre din nou în circuit şi să fie incluse în expoziţii şi în colecţii particulare.
Citiţi şi
Henri și Lydia – o poveste de dragoste?
Elevii Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, ambasadori ai talentului românesc în Germania
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
