O nouă galerie, alte poveţe. Pentru că merită să ne aducem aminte că există oameni extraordinari, care ne poartă şi pe sol, şi în aer, şi în apele adânci. Ne pregătim, aşadar, pentru o călătorie plină de aventuri printre poveşti diamantate.
Limita e cerul, se spune deseori. Tocmai acolo, la limită, a vrut Smaranda Brăescu să treacă prin cele mai puternice experienţe. Născută în 1897 în actualul judeţ Galaţi, Smaranda a simţit trecându-i prin inimă primul fior la doar 15 ani, când a văzut un avion străbătând cerul. 
„Vreau să fiu pilotă şi să am avionul meu!” le-ar fi spus pe atunci tânăra celor din jur. Şi-a rugat apoi fratele, pe pictorul Tache Brăescu, pasionat de aviaţie, să o ia cu el la Şcoala Militară de Aviaţie de la Tecuci. Era de neînchipuit pentru o femeie la acea vreme să devină pilot de avion, dar Smaranda parcă nu voia să asculte. A insistat până când a făcut primul zbor, într-un avion pilotat de sublocotenentul Naidinescu, comandantul escadrilei de la Tecuci. Dându-şi seama că nu va putea obţine mai mult pentru moment, tânăra şi-a continuat viaţa pământeană, înscriindu-se la Academia de Belle Arte de la Bucureşti, la secţia Ceramică. Anul 1928 aduce însă cu sine scânteia mult-aşteptată. După ce asistă la un miting de aviaţie susţinut de piloţi germani, Smaranda face cunoştinţă cu Otto Heinecke, cel care proiectase paraşuta folosită la vremea aceea pe avioanele nemţeşti. Otto o sfătuieşte să plece la Berlin şi să urmeze acolo cursurile şcolii de paraşutism. Smaranda se împrumută de bani, îşi cumpără o paraşută şi pleacă în Germania. Pe 5 iulie 1928 sare pentru prima dată, de la 600 de metri, devenind prima femeie cu brevet de paraşutist din România.
Începe apoi să crească înălţimea salturilor, dar un accident suferit în 1930, după ce sărise cu o paraşută nouă, cu care nu era obişnuită, o ţintuieşte la pat jumătate de an.
În 1931, primeşte din partea Comandamentului Superior al Aviaţiei autorizaţia pentru a încerca să bată recordul european feminin, de 4000 de metri. Smaranda sare de la 6000 şi stabileşte nu doar un record feminin european, ci chiar unul mondial.
“În dimineața zilei de 2 octombrie 1931 trei avioane Potez 25 decolează, de pe aerodromul Pipera din București, pentru zborul de record. Lt. Alexandru Papană și Smaranda Brăescu formau echipajul avionul de record. Cpt. Alexandru Govella având coechipier pe Lt. Iordănescu, desemnat de Aeroclubul Regal Român drept „comisar sportiv”, zburau în al doilea avion, iar în al treilea avion pilotat de Cpt. Constantin Cosma, se afla Cpt. Dr. Victor Emanuel, doctor de medicină aeronautică, care se ocupase de antrenarea și instruirea echipajelor pentru zborul la mai altitudini, unde aerul este foarte rarefiat. Zborurile s-au efectuat fără instații de oxigen, echipajele fiind supuse stărilor de hipoxie, care pot apărea la altitudini mai mari de 4000 m.
După o oră de zbor, avioanele au urcat cu greu la 4000 – 4500 m, apoi avionul pilotat de Alex Papană se desprinde din formație, urcă cu precauție până la 6000 m, altitudine greu de atins în acele vremuri, lipsa aerului cauzând un randament scăzut al motorului. În aerul rarefiat elicea tragea în gol, iar portanța era mai greu de obținut, comenzile erau mai ineficiente. Urmărind altimetrul și barografele, echipajul ajunge la peste 6000 m, lăsând în umă celelalte două avioane. Privind spre postul din spate, unde de obicei stă mitraliorul avionului, Papană o vede pe Smaranda care era pregătită pentru salt, stând în picioare pe scaunul mitraliorului, cu un picior în afara cabinei,… Urmărește din nou tabloul de bord al avionului și se pregătește să-i facă semnalul de salt coechipierei,… dar aceasta părăsise avionul, lansându-se în gol de la amețitoarea înălțime. Face un viraj strâns, cu înclinare mare, până ce vede dedesubt cupola alba a parașutei Smarandei, care se deschisese în siguranță.
Bucuros că totul a decurs normal în momentul saltului, Papană încearcă să redreseze avionul, dar în aerul rarefiat, cu înclinare prea mare, avionul nu răspundea comenzilor,… intrase în vrie, iar pe profundor flutura o bucată de pânză, probabil din sacul parașutei. Prin manevre iscusite, Papană reușește să elibereze profundorul din blocajul pânzei și să scoată avionul din vrie, care în căderea sa putea acroșa parașuta. Continuă apoi zborul în viraje mai largi în jurul parașutistei, din dorința de o nu o lăsa singură în văzduh, spre a-i ridica moralul.
După 21 minute 25 secunde, Smaranda Brăescu aterizează lângă gara Sărățuica, cu o derivă de peste 10 km față de locul lansării, vântul fiind foarte puternic, în special la mari altitudini. După aterizare, Smaranda, care nu se simtea prea bine, în urma balansurilor teribile din timpul îndelungatei coborâri, a frigului de la înălțime, a emoțiilor, a efectelor lipsei de aer, care o epuizaseră,… a șocului aterizării, este transportată, de țăranii adunați la fața locului, în satul Sărățuica, unde-și revine după aproape trei ore de odihnă. Smaranda Brăescu stabilește primul record național absolut și primul record mondial feminin de parașutism al României, făcându-și loc în aviația mondială,…
Credeţi că i-a fost de ajuns? Nici vorbă. Cu bani strânşi de românii săi, bucuroşi de aşa o performanţă, Smaranda pleacă în Statele Unite, unde bate recordul absolut, masculin şi feminin, sărind de la mai mult de 7000 de metri. Îi cucereşte pe toţi, fără drept de apel şi se înscrie la cursurile de pilotaj, marele ei vis. Obţine brevetul şi, cu banii strânşi prin chetă de la cititorii ziarului Universul, îşi cumpără un avion uşor, cu care traversează Canalul Mânecii, pe o ceaţă bună de tăiat cu cuţitul. Face câteva zboruri în premieră, pe distanţe lungi, iar la izbucnirea războiului se alătură ca însoţitoare de zbor „Escadrilei albe”, unitate românească de avioane sanitare pilotată de femei. Semnează, în 1946, un memoriu împotriva falsificării alegerilor, pentru care este condamnată la închisoare după venirea ruşilor. Fuge de pedeapsă, îşi schimbă numele şi se călugăreşte, mergând din mânăstire în mânăstire pentru a nu pune pe nimeni în pericol şi suferind de o boală care-i măcina trupul. Se crede că ar fi murit în 1948 și că ar fi îngropată la Cluj, sub numele de Maria Popescu.
Din aer plonjăm în scaunele confortabile din cinematograf. Actriţa Paula Iliescu a fost cunoscută în lumea cinematografică drept Pola Illéry. S-a născut în 1908 la Corabia. Urmându-şi pasiunea pentru teatru, a fost aleasă să joace în piese şi, la doar 20 de ani, în primul său film, Le désir, regizat de Albert Durec. N-a fost niciodată o actriţă timidă, ci, dimpotrivă, a mizat pe sexualitatea şi farmecul său, cu atât mai mult cu cât filmele în care juca erau mute, cerând aşadar o doză mare de expresivitate. După ce s-a mutat la Paris, a fost distribuită în Captain Fracasse şi Sous les toits de Paris, ca apoi să apară în primul ei film vorbit, Parada Paramount, filmat la împlinirea a 100 de ani de existenţă a casei de filme Paramount în 13 versiuni, printre care şi una în limba română. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, a plecat în Statele Unite, unde a devenit voluntar al Crucii Roşii. S-a măritat cu americanul Daniel Alpert în 1947 şi a avut patru copii. Pe 15 februarie se împlineşte un an de la moartea ei, fiind considerată ultima actriţă reprezentativă pentru filmul mut.
Să-i facem loc pe lista noastră aprigei Elena Ghica, fiica banului Mihai Ghica, despre care toţi cronicarii s-au pus de acord: era deşteaptă-foc şi avea o voinţă de oţel. Ce altceva poate ieşi din combinaţia focului cu metalul decât un om puternic şi creativ, capabil să cucerească munţii şi, eventual, să şi mute câţiva din loc? Elena s-a născut în Bucureşti în 1828 şi a fost primul din cei şase copii ai familiei. Ţările Române se aflau în acea perioadă în pline frământări politice, pentru că epoca fanariotă începea să se zdruncine. Însă micuţa Elena a crescut într-un cocon al culturii. Tatăl său, om politic şi de cultură, a înfiinţat Muzeul Naţional de Istorie Naturală şi Antichităţi al Bucureştiului, donând o parte din impresionanta sa colecţie de obiecte, în timp ce mama sa, Ecaterina, iubitoare de pictură, literatură şi muzică, era elogiată pentru fineţea şi sensibilitatea ei. Elena este silită să părăsească România în 1842, la decizia tatălui său, care îşi urmează fratele, pe Alexandru Ghica, dat jos de pe tronul Valahiei în favoarea lui Gheorghe Bibescu. 
Timp de şapte ani, familia a călătorit prin Europa, oferindu-i prilejul tinerei Elena să studieze în continuare istoria, literatura, muzica, religia, ştiinţele şi limbile străine. Familia se întoarce în Ţara Românească în 1849 şi aici îl întâlneşte Elena pe militarul rus Alexander Kolzoff-Massalski, care o cere de soţie. Cei doi se mută în Sankt Petersburg, până la izbucnirea Războiului Crimeei, în 1853, în urma cărora Ţările Române ies de sub protectoratul Rusiei. În timpul conflictului, Elena susţine sus şi tare eliberarea Principatelor, ceea ce îi determină pe ruşi să o expulzeze, cu atât mai mult cu cât Alexander murise. Elena se mută în Elveţia, unde începe să scrie, sub pseudonimul Dora d’Istria (Dor de Dunăre). În 1855, devine prima femeie care escaladează vârful Mönch din Alpii Elveţieni. Călătoreşte mult, ducând o viaţă simplă, chiar austeră. În 1860, se mută în Italia, unde scrie şi ia lecţii de canto de la artişti faimoşi ai Florenţei. Este interesată de condiţia femeii de pretutindeni şi în special de viaţa femeii române, de la soţia de boier până la cea de ţăran. În cărţile sale despre femeile din Asia, Orient şi Occident, vorbeşte mereu cu duioşie şi luciditate despre pasionalitatea feminină. Scrie şi despre eliberarea naţională, despre viaţa monahală, precum şi impresii din ţările în care călătorise. Ce să mai, timp de 30 de ani a tot scris, doar în franceză, ca astfel să ajungă cunoscută şi citită în majoritatea limbilor europene. A lăsat moştenire o parte din avere primăriei Bucureştiului, pentru a fi redistribuită fundaţiilor familiei Ghica, şi o altă parte primăriei din Florenţa, pentru ajutorarea unei fundaţii pentru copii surdo-muţi. A murit în 1888.
Vorbeam de diamante româneşti şlefuite în ţări străine. Să întoarcem pentru scurt timp foaia şi să ne amintim de o femeie despre care se spunea că posedă o crudă luciditate, asemenea unei lame de cuţit care nu ierta, în privinţa ridicolului, nimic. Aşa o femeie a fost Henriette Yvonne Stahl, pe care istoria cea mare şi istoria personală nu au ţintuit-o nicio clipă locului. V-am amintit de ea aici şi o facem din nou.
Martha Bibescu, născută Martha Lahovary, înrudită prin alianţă cu Anna de Noailles, a făcut parte, dinspre mama sa, din familia Mavrocordat. Martha este încă de tânără trimisă la o mânăstire din Belgia şi, tot de tânără, se mărită de formă cu prinţul George Valentin Bibescu, nepot al domnitorului alungat de pe tronul Ţării Româneşti de Revoluţia de la 1848. Cei doi locuiesc, încă logodiţi, în castelul de la Posada, supravegheaţi fiind de mama lui George, prinţesa Henriette de Caraman-Chimay şi aşteptând aprobarea Vaticanului ca nunta să aibă loc, Martha fiind născută catolică. Martha a fost nevoită să ascundă faptul că avea doar 16 ani, pentru a nu întârzia ceea ce fusese deja stabilit să se întâmple. Ca multe dintre femeile de care am vorbit până acum, a ajuns apoi la Paris, unde a intrat în rândurile lumii bune, ceea ce i-a întreţinut pasiunea pentru literatură, în care se refugia ori de câte ori avea ocazia. Şi asta mai ales din cauză că mariajul ei era o farsă, atât ea, cât şi Bibescu având numeroase relaţii extraconjugale, pe care nu se sfiau să şi le recunoască. Românca noastră şi-a văzut de ale sale şi a publicat, la întoarcerea dintr-o vizită de lucru a soţului său în Persia, prima ei carte, Les Huit Paradis. În 1912, primeşte în dar Palatul Mogoşoaia de la soţul ei şi vizitele la Bucureşti devin tot mai dese. Aduce cu ea oameni de cultură ai Franţei şi le vorbeşte cu patos despre ţara ei de origine. S-au zvonit multe lucruri despre viaţa amoroasă a Marthei, punându-i-se în cârcă relaţii cu bărbaţi cu sânge albastru sau chiar cu prim-ministrul Marii Britanii, Ramsay MacDonald. Despre unul singur se ştie însă cu certitudine: Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon, pe care vărul său prin alianţă, Emanuel, i l-a prezentat pe când Martha avea 24 de ani. S-au iubit pătimaş, se spune, dar Martha şi-a dat seama că un divorţ ar fi dezastruos pentru ea şi pentru fiica sa, Valentina. După luni de relaţie, Charles-Louis a fost convins de mama lui să o ia de soţie pe o prinţesă „cu etichetă”, iar Martha şi-a găsit refugiul în redecorarea Palatului de la Mogoşoaia. În timpul Primului Război Mondial, s-a văzut prinsă într-o menghină politică. Soţul ei se înrolase în armată, iar Martha a trebuit să se gândească la o soluţie salvatoare. Aceasta ar fi urmat să fie Spitalul 118 de pe Strada Grozovici, unde erau adăpostiţi răniţii germani şi pe care l-a luat în grijă, păstrând, în acelaşi timp, relaţiile bune cu francezii. La încheierea războiului însă, a fost acuzată de spionaj şi a devenit persona non grata pentru francezi. Fratele lui Emanuel, Anton, a ajutat-o să se întoarcă însă la Paris, unde a şi rămas până la finalul vieţii. După al Doilea Război Mondial, problemele Marthei se agravează. Fiica ei, Valentina, este silită să se refugieze la Curtea de Argeş şi Palatul Mogoşoaia este naţionalizat. Moare în urma unui atac de cord, în 1973.
Ileana Sonnabend, fiica industriaşului româno-evreu Mihai Schapira, s-a născut în 1914 la Bucureşti. Mama ei, Marianne, i-a insuflat gustul pentru artă, cu toate că Ileana trăia încă de mică o viaţă de lux. În 1931, l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ, Leo Krausz (Castelli) şi căruia i-a cerut, în locul unui inel de logodnă, un tablou de Matisse. Au plecat la Paris în 1935, ca apoi, cinci ani mai târziu, mama ei să divorţeze şi să se recăsătorească cu un pictor ruso-american, John D. Graham. El începe să-i prezinte pe Ileana şi Leo prietenilor săi artişti şi cuplul organizează prima lor expoziţie, în care promovează tinerele talente. În 1959, Ileana divorţează şi se mărită cu Michael Sonnabend, alături de care deschide o galerie de artă în Paris, unde expune opere ale lui Andy Warhol, Claes Oldenburg sau James Rosenquist, promovând noile forme de artă, de la Neo-dadaism la Pop Art. Se mută apoi la New York, unde Ileana deschide Galeria Sonnabend, care devine centrul artei urbane din cartierul Soho. Aici sunt promovaţi artişti tineri din Statele Unite şi Europa, Ileana fiind considerată unul dintre motoarele comerţului cu artă contemporană, pentru care Ileana avea acel feeling al succesului. După moartea ei, la vârsta de 92 de ani, colecţia ei impresionantă de obiecte de artă a fost scoasă la licitaţie de cei doi copii ai ei, care au primit în schimbul colecţiei, printre care s-au numărat „Iepurele” lui Jeff Koons, cele patru feţe ale lui Marilyn create de Warhol sau portretele lui Elizabeth Taylor realizate tot de el, 600 de milioane de dolari.
Vă întrebăm acum, după acest al treilea episod: ce alte românce faimoase aţi vrea să mai găsiţi pe listă?
Citiţi şi
Recordul mondial stabilit în 1932 de parașutista Smaranda Brăescu în SUA
Martha Bibescu – ”Un sacrificiu regal. Ferdinand al României”
Azi avem șoferi, nu automobiliști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
