E mare lucru să citeşti despre schimburi de scrisori între îndrăgostiţi astăzi, când cuvintele sunt folosite prea des şi ţipate prea repede, în contexte pe care nu le mai reflectă de mult. Poate că e adevărat, atunci când comunicarea nu mai întâmpină obstacole (la fel se întâmplă şi cu sentimentele), devine ea însăşi un obstacol, se simplifică, se goleşte de conţinut şi continuă inerţial, transformându-se, din mijloc, într-un scop mimetic. Aşadar, despre ce voiam să vă cuvântez? Despre corespondenţa de dragoste dintre un poet român despre care am auzit cu siguranţă prea puţin, dar pe care îl apreciază cu mult mai multă candoare cei în a căror limbă a scris: Paul Celan. Un om cu o viaţă puţin spus zbuciumată, care a purtat afară din corpul material trăirile cele mai intense de care e capabilă fiinţa umană, prin intermediul cuvântului. Şi a făcut-o pentru că acel corp material era supus unor penitenţe cumplite, în ciuda cărora nu putea izbândi altfel decât prin poezie. O bună parte a acestei bătălii cu lumea exterioară a fost câştigată prin transcrierea gândului pe hârtie şi expedierea lui în plic unei femei care l-a răscolit, a stârnit în el pasiune şi neputinţă, dor şi disperare şi l-a înţeles, dar poate nu pe deplin. Povestea lor nu s-ar putea scrie astăzi şi cred asta cu tărie. Povestea lor şi mai ales a lui s-a scris astfel pentru că a luat naştere în contextul de atunci, dureros de autentic. Povestea lor, iată, a fost publicată la jumătate de secol de la moartea protagoniştilor, cu aprobarea urmaşilor, într-un volum cu titlul „Herzzeit” (Timpul inimii).
Cine a fost Paul? Un copil timid, născut la Cernăuţi sub numele Antschel, dintr-un tată evreu şi o mamă româncă, la doi ani de la Marea Unire, cât România era încă „dodoloaţă”. Mama lui i-a cântat în germană şi română, prima fiind limba pe care a iubit-o cel mai mult, tatăl său a făcut la fel în ebraică, şi uite aşa copilul a crescut înconjurat de puterea cuvântului îmbrăcat mereu în noi veşminte. N-a trecut prea mult însă până ce conflictul şi patima politică au început să muşte din casă, din pământ şi în cele din urmă din suflet. Înainte să înceapă Războiul, în 1938, Paul a plecat la Paris, unde a început să studieze medicina, dar s-a întors un an mai târziu la Cernăuţi pentru a se dedica studiului limbilor romanice.
La izbucnirea Războiului, totul s-a schimbat. Sovieticii, pe care îi admira înainte pentru ceea ce credea a fi o luptă contra unui duşman comun, l-au dezamăgit şi l-au îndepărtat de orice convingere politică, odată cu ocuparea Bucovinei, în 1940. După intrarea în Război de partea Germaniei în 1941, în Cernăuţi au fost construite ghetouri şi sinagoga din oraş a fost incendiată. Paul a fost trimis într-un ghetou, de unde a continuat să scrie poezie şi să traducă sonetele lui Shakespeare, singura lui formă de libertate. Înainte ca ghetoul să fie distrus, a fost pus să muncească până la epuizare, dar trupul tânăr nu l-a dezamăgit. A încercat în zadar să îşi convingă părinţii să părăsească ţara şi să se ascundă pentru a nu fi deportaţi. Cei doi nu l-au ascultat, legaţi fiind de glie ca printr-un cordon ombilical. Câteva zile mai târziu, au fost trimişi în Transnistria, unde au şi murit, răpuşi de boală şi de glonţ.
Paul a primit vestea cât era reţinut într-un „detaşament de muncă” de pe teritoriul României. A rămas acolo până în 1944, când s-a întors în Bucovina eliberată de sovietici, dar, nefiind simpatizant al ocupării ruseşti, s-a întors la Bucureşti în 1945 şi a rămas aici doi ani. În acest timp, a tradus în şi din toate limbile pe care le ştia – română, germană, rusă, ebraică, engleză, franceză, spaniolă, portugheză şi italiană. Şi-a schimbat numele în Paul Aurel, apoi în Paul Ancel, ca în final să rămână la anagrama Paul Celan. În 1947 a fugit de comunism la Viena, un oraş pe care l-a regăsit devastat şi sumbru, aşa că s-a stabilit la Paris, unde a devenit profesor de germană.
În Viena a cunoscut-o pe Ingeborg Bachmann, care i-a devenit aliat şi corespondent al sufletului. Cu ea a schimbat sute de scrisori şi a continuat să se întâlnească şi după ce s-a însurat, în 1952, cu Gisèle de Lestrange, o arhitectă talentată. Şi Lui Gisèle i-a scris mai bine de 700 de scrisori, care au fost publicate în 2002,în Germania. Iar în 2008, a fost publicată şi seria dialogurilor ţesute în jurul lui Ingeborg, pentru că nu vorbim doar de corespondenţa dintre cei doi iubiţi şi prieteni, ci şi de cea între Paul şi iubitul lui Ingeborg, sau despre cele trimise ei de Gisèle după moartea lui Paul.
Între Paul şi Ingeborg era o diferenţă de şase ani. Când s-au cunoscut, ea avea doar 21. Le-a scris părinţilor ei că Paul, un poet suprarealist care începuse deja să fie cunoscut în cercurile literare vorbitoare de germană, s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. În momentul întâlnirii, Ingeborg îşi scria lucrarea de doctorat în filosofie despre germanul Martin Heidegger, un fost simpatizant al nazismului. Timp de două luni, Ingeborg şi Paul trăiesc o frumoasă poveste, al cărei început îl reprezintă, în volumul proaspăt lansat, poemul „In Egypt”, scris pentru ea la cea de-a 22-a aniversare. În poem, ochii unui personaj feminin, alături de care poetul spune că a dormit în acelaşi pat, devin luciul unei ape şi din adâncul ei sunt chemate spiritele a trei femei evreice. Poetul se culcă atunci cu ele, cu durerea lor, transpusă pe chipul femeii iubite, durere pe care o simte şi ea. Răspunsul ei la scrisoare este unul al femeii care se lasă dominată de forţa literară a bărbatului îndrăgit. Rememorează nopţile împreună, în care l-a simţit aproape, cu o magie pe care nu şi-o poate explica.
În 1949, ea îi scrie: „Aşa cum cred că nu te-ai îndoit, de când ne-am despărţit nu am stat departe de relaţii cu alţi bărbaţi. Dar nu am simţit alături de ei nimic trainic şi nu am rămas în niciun loc prea mult timp. Sunt mai neliniştită ca oricând şi nu mai promit nimănui nimic”. Într-o scrisoare din 1950, an în care îl vizitează la Paris, Ingeborg se arată vulnerabilă şi dornică de compasiune: „fii bun cu mine şi ţine-mă strâns în braţe!”. Răspunsul lui este uşor sarcastic: „fii mai cumpătată cu cererile! Ai primit de la viaţă mai mult decât majoritatea contemporanilor tăi”. Şapte ani mai târziu, când era deja însurat cu Gisèle, iubirea lui Paul pentru Ingeborg se reaprinde, tocmai când începe şi el să îi înţeleagă poezia. Paul capătă curajul de a-i scrie poemul Herzzeit, cel care dă şi titlul volumului, în care se abandonează în braţele trăirilor, ceea ce îl face să se simtă vulnerabil.
O altă perioadă grea pentru el este aceea de la finele anilor ‘50, când începe să se confrunte cu o critica literară nemiloasă, cu toate că este în acelaşi timp apreciat pentru poemele sale. Slăbit şi îndurerat, îi scrie lui Ingeborg, care încearcă să îl îmbărbăteze, spunându-i să nu cadă în capcana disperării, ci să se lupte şi să înceapă să se ridice pe un piedestal propriu. Tot atunci izbucneşte şi „scandalul Goll”, în care soţia unui poet german îl acuză pe Paul că plagiase operele soţului său, pe care în fapt el doar le tradusese, fără să şi le însuşească vreodată. Scandalul îl demoralizează şi îl aruncă într-o cădere nervoasă fără ieşire, care îi umbreşte următorii zece ani.
În 1958, Ingeborg îl cunoscuse pe Max Frisch, şi el poet, cu care începe o relaţie. Ultima scrisoare, pe care nu a avut curajul să i-o trimită lui Paul, este una scrisă de o femeie maturizată, care nu mai soarbe fiecare cuvânt al poetului aşa cum făcea cu un deceniu în urmă. Iată ce îi scrisese: „Cred că dezastrul cel mai mare e cel din interiorul tău. Mizeriile care vin din afară – şi despre care ştiu şi fără să îmi spui – sunt otrăvitoare, dar pot fi depăşite, trebuie chiar să fie. Ţine doar de tine să te confrunţi cu situaţia, pentru că se pare că nicio întâmplare, nicio explicaţie de-a mea, oricât de potrivită, nu te-a scos din adâncurile nefericirii. Când te aud vorbind, am impresia că… că puţin îţi pasă că atât de mulţi oameni fac eforturi pentru tine, de parcă singurele lucruri pe care le vezi sunt putreziciunea, răutatea şi prostia… Vrei să fii o victimă, dar depinde de tine să schimbi lucrurile…”.
În acest abis al disperării şi dezamăgirii în care căzuse, Paul devenise o povară pentru cei apropiaţi. Şi nu erau puţini. Mulţi scriitori care îi fuseseră colegi în cercurile literare încercau să îl susţină şi, mai mult decât toţi, îi era alături soţia lui, cea pe care descoperirea adulterului o şocase peste măsură. Dar a rămas alături de el şi chiar i-a scris lui Ingeborg atunci când starea lui se înrăutăţea. Pe 20 aprilie 1970, Paul Celan s-a sinucis aruncându-se în Sena. Trei ani mai târziu murea şi Ingeborg, arsă în propria locuinţă dintr-un accident – o ţigară lăsată aprinsă.
Am putea crede că felul dramatic în care au murit nu a fost întâmplător. Că nu degeaba focul care o mistuia pe Ingeborg şi emoţiile adânci care îi inundau fiinţa lui Paul şi-au luat în cele din urmă tributul. Dar am putea, la fel de bine, să ne transpunem în lumea în care au trăit atât de scurt şi de intens şi să îi cunoaştem. O putem face, pentru că volumul „Herzzeit” a fost tradus şi în română şi poate fi găsit în librării.
În final, vă las cu un fragment de discurs pe care Paul l-a rostit la primirea Premiului Bremen pentru Literatură Germană, în 1958: „În pofida a tot ce-am pierdut, un singur lucru a rămas accesibil, apropiat şi sigur: limbajul. Da, limbajul. A fost întotdeauna securizat împotriva pierderii. Dar a trebuit să funcţioneze în pofida propriei limitări în a găsi răspunsuri, a tăcerilor zdrobitoare şi a miilor de bezne de discurs ucigător. Şi a funcţionat”.
Ba chiar a câştigat un război…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
