Într-un anume banc despre un oarecare mistreț nervos, „mulțumesc, nu f…!” e o replică din recuzita personajului nemulțumit din principiu, în pofida unui mediu de bună credință. În bancuri, personajele sunt caricaturizate pentru efect. În realitate – în unele realități ale lumii, cel puțin – descopăr tot mai des că situațiile sunt caricaturale, și nu personajul de anecdotă în pielea căruia începi să simți că te afli.
Auzeam, deunăzi, că un “catindat” concurează cu sloganul „Eu fur mai puțin”, iar despre altă mărșăluitoare în maratonul electoral că procedează la hărțuieli telenovelistice pe fondul unei căsnicii destrămate. De departe, nu se înțelege dacă e cazul să ne unim împotriva sau pentru corupție, ca și cum cel care a scris asta nu era sigur ce cuvânt de legătură să pună între cele două concepte, și lasă pe fiecare să înțeleagă ce vrea. Cum făceam atunci când ne strigam notele din teză pentru a fi trecute din catalog, iar dacă avea șase și puteai să emiți ceva care să sune ca „șapse” aveai șanse să ți se treacă nota 7 în loc de 6.
Votează și exercită-ți dreptul! E datoria ta de cetățean, spune o voce care se plimbă autoritară prin mentalitatea electoratului. Aș spune că nu. Și, spre deosebire de mistreț, am motivele mele. A vota musai, ca datorie, mi se pare la fel de coercitiv și arbitrar ca a nu avea drept de vot fiindcă ești negru sau femeie. Dacă votul va deveni obligatoriu iar situația va rămâne similară, jur că o să-mi fac rost de un certificat de scutire. Vorbim despre dreptul de cetățean, și nu despre obligație. În aceste condiții mă consider îndreptățită, și nu obligată, să acționez – limitat, alegând din ofertă – sau să nu acționez. Între Cațavencu și Dandanache, există opțiunea „niciunul”, este dreptul meu și vreau, desigur că vreau, să mi-l exercit. Nu mă refer la cineva anume. Toată scena politică românească se desfășoară între Cațavencu la Dandanache. Pare că sunt multe opțiuni, dar în ceea ce mă privește ele pot fi reduse la aceste coordonate.
O campanie electorală în care un slogan ca „Eu fur mai puțin” reprezintă reperul de normalitate nu face decât să descrie starea de fapt și contextul pe care le resping. Le descrie mai bine decât ar putea s-o facă o teză de doctorat în sociologie. E un slogan care se vrea mai onest decât celelalte, mai aproape de realitate și mai departe de ipocrizie. Dar tot jalnic rămâne, prin ceea ce semnalează. Oameni care nu-și pot face bine lor promit că-mi vor aduce mie binele. Banerele de pe stâlpi afișează confuzie. Iar „datoria mea de cetățean” spune că ar trebui să accept această șaradă a nebunilor ca fiind realitatea. Să o autentific, să o certific printr-o ștampilă. Cu alte cuvinte să accept că sunt de acord cu mersul lucrurilor, să iau în serios ceea ce pare, de oriunde ai privi, un scenariu al alienării și alienației. Să pun degetul pe X, pentru ca mai apoi să descopăr că X m-a mințit dar, oh, bine că a apărut Y să-i dea peste nas; el va fi viitoarea mea alegere. Ei bine, nu vreau. Știu că nu 
mă reprezintă nimeni, știu că sunt ultimul lucru la care se gândește oricare dintre cei care-mi zâmbesc încrezător și fals din afișele de pe la intersecții. Asta pot să îmi asum. Ce nu pot să-mi asum este consecința unui vot, acum, oricare ar fi el. Consecința care va perpetua nemulțumirea și, mai grav de atât, care mă va pune în imposibilitatea morală de a mă declara nemulțumită. Ceea ce mi se cere, atunci când mi se cere să votez, este să particip la un act de viol. Să-mi validez opresorii cu mâna mea. Ce m-ar putea determina să fac asta? Sunt atâtea alte lucruri de făcut cu mâinile, slavă domnului.
Citiţi şi
O femeie dezamăgită de politic
Voi, ăia cărora vi se cam fâlfâie de alegeri, mișcați-vă-n soare la vot!
Colorează mașina lui Mircea Diaconu! Pe bune?!?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
