Când vine vorba de lucruşoare mici, bonuri, abţibilduri şi bilete de tren cu potenţial de a-mi aduce aminte de un lucru şi altul, sunt o strângătoare fără pereche. Sms-uri, poze, şerveţele, până şi pachete de gumă din care am mâncat împreună într-o zi mai cu moţ, le adun pe toate care-mi sunt dragi sufletului. Motiv pentru care defecţiunile de calculator, furturile de telefon sau portofel şi pierderile de genţi sunt cel puţin catastrofale, ca să nu mai spun că devin prilej de a pierde zile întregi gândindu-mă încontinuu la ce-am avut şi n-o să pot recupera niciodată…
(Dimineaţă spre prânz, miros slab de plastic încins, discuţii aprinse în faţa blocului. Deodată, ca de niciunde, strada începe să răsune de zgomotul sirenelor. Trei maşini roşii opresc în faţa scării. Întredeschid uşa.)
POMPIERUL (se uită spre mine, în timp ce urcă scările cu un furtun în mână): Domnişoară, nu mai staţi în apartament. Coborâţi imediat!
Scena de mai sus s-a întâmplat ieri. Un apartament de pe etajul meu luase foc. N-am zăbovit prea mult în uşă, am dat buzna în cameră, am aruncat de pe mine pijamaua, am ales repede o pereche de pantaloni şi o bluză nici prea groasă, nici subţire. Tremuram toată. Am aruncat o privire laptopului deschis ca în orice altă zi, telefonului, sufrageriei, inelului uitat pe bibliotecă. Şi dacă nu mă mai întorc aici? Ce să iau?
Am rămas în mijlocul camerei, încremenită, incapabilă să iau o hotărâre. Am înşfăcat totuşi geanta cu banii şi actele, încărcătorul de la telefon şi cheile, am încălţat primii adidaşi ieşiţi în cale şi am început să cobor scările. Pompierii încă urcau, sirenele sunau în continuare, vecinii erau adunaţi în faţa blocului şi priveau îngroziţi către geamul prin care ieşea fum.
Din fericire, dezastrul a fost evitat. Câteva ore mai târziu, ne-am întors toţi în apartamente. Holul blocului mustea de apă şi mirosea puternic a fum.
Am descuiat, cu mâinile reci. Bătăile inimii se mai potoliseră, dar frica nu îmi părăsise încă oasele. M-am uitat în jur, cu geanta în mână, cu tot ce găsisem de cuviinţă să iau cu mine. După ce m-am liniştit puţin, gândurile au început să curgă. Câtă importanţă mai au toate micile amintiri pe care le strângi cu migală într-un moment în care trebuie să decizi ce îţi e indispensabil şi ce nu? Cât mai contează frânturile tale de trecut când e posibil să rămâi doar cu ce-ai apucat să cari în braţe?
Credeam cândva, când nu trecusem încă prin nicio spaimă, că în caz de urgenţă voi lua cu mine DOAR lucrurile dragi. Pentru că de utilitare mai faci rost, de un radio, de o cartelă, de o haină. Dar de lucrurile acelea mărunte pe-al căror sens îl ştii doar tu, de ele cum ai putea să mai faci rost? Acum ştiu însă că mintea nu urmează principiul ăsta. Mintea vrea să te salveze. Îţi blochează emoţiile şi lasă în funcţiune doar sistemul de apărare, care ştie că dacă ia o bluză prea subţire o sa-i fie frig, că nu are rost să încalţe pantofii cu toc, ci e musai să ia ceva comod, că trebuie să ia nişte bani şi actele. Şi atât.
Şi ce e de fapt trecutul? Doar o filă. Important e să ai cu ce să scrii pe următoarele, să rămâi întreg, să supravieţuieşti. Iar supravieţuirea nu are nimic în comun nici cu suvenirurile, nici cu trecutul, nici cu timpul investit. Profit aşadar de momentele acestea de linişte şi îmi fac ordine printre nimicuri. Şi sper că aşa, cine ştie cum, o să păstrez într-un colţ al minţii amănuntele care au fost o parte din mine, cea cu tot timpul din lume să aibă grijă de trecut…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
