Studiile care inundă canalele media mă sperie. Recunosc. Sincer, nu vreau să ajung un tinerel ramolit, la vreo 45 de ani, care-şi plimbă singur prin parc dorinţele – dorinţe dotate bineînţeles cu botniţă. Nu vreau să devin un robot care simte când se cere, care ia în braţe când se cere, care sărută când se cere, care se supune când se cere, care face sex când se cere…
Numărul studiilor despre fericirea în cuplu, despre poziţiile pe care trebuie să le încerci dacă vrei să obţii fericirea sexuală, despre câţi centimetri trebuie să ai pentru a oferi orgasmul mult-dorit de toate femeile de pe planetă, despre cum trebuie să-i vorbeşti dacă vrei să o duci în aşternuturi etc. este alarmant. Am senzaţia că trăiesc într-o lume îngheţată emoţional, o lume ce trebuie educată pas cu pas într-un anumit fel. Eu refuz această standardizare şi o combat din toţi rărunchii. Am întalnit o grămadă de tipologii feminine – femeia aparent cuminte, dar care rupea norma de fiecare dată când nu erai atent; femeia interesată de profunzimi – care probabil că-şi greşise cariera, în realitate dorind să exploreze adâncurile… fiinţei, ea fiind de fapt plictisită de o muncă ce nu-i oferă prea mari provocări; am întâlnit femeia care se credea expertă în sex (mă rog, aşa zicea ea); am întâlnit femeia care ştia – dar cu care nu te puteai înţelege; ce să mai… o groază de tipologii.
M-am cam jucat ca să zic aşa… Ideea e că niciodată nu am reuşit să înţeleg: ce înseamnă prea puţin şi prea mult pentru o femeie? Nu am înţeles niciodată de ce după primele 5-6 luni (da, ştiu, se numeşte perioadă hormonală) anumite femei încep să-şi schimbe proiecţiile şi scot arsenalul greu – „eu cred că eşti bărbatul vieţii mele, dar ar trebui să faci… x, y sau z” sau încep cu texte de genul „eu cred că ar trebui să o facem mai rar, am citit undeva, şi nu vreau să intervină rutina în cuplul nostru”. WTF? Niciodată nu am reuşit să înţeleg de ce unele femei îşi fac atât de multe probleme.
Draga mea, nu poţi să traieşti pur şi simplu, nu poţi să te bucuri de ce ai, fără să stai să te întrebi dacă e prea mult sau nu, dacă rişti să intervină rutina sau nu – doar pentru că o prietenă a citit nu ştiu ce tâmpenie în vreo revistă colorată? E aşa de greu? Nu ştiu, poate că exagerez, dar după ce treci printr-o serie de experienţe absolut ciudate, cu stări mixte, ajungi să pluteşti în derivă ca un vapor care se roagă să lovească un ţărm.
Prea mult sex, eşti prea tandru, eşti prea lipicios, săruţi prea mult, mă sufoci… şi lista poate continua!
Pe bune, la o anumită vârstă, chiar ajungi să crezi că nu există speranţă şi că ai şanse destul de mari să nu găseşti vreodată acea persoanaă cu care să rezonezi perfect, fără toate nebuniile descrise mai sus. Să fim serioşi, unde scrie că atunci când formezi un cuplu trebuie să faci sex de 2-3 ori pe săptămână, să o ţii în braţe doar seara, pentru 5 minute, când ea este poziţionată doar pe partea stângă, sau că trebuie să o săruţi doar după mese? Unde scrie că un cuplu trebuie să aibă şabloane? Nu mai există libertatea de a gusta ceea ce ai fără a mai pune întrebări? Fără a continua să faci proiecţii – care de cele mai multe ori sunt false? Chiar nu v-aţi săturat să analizaţi fiecare fir de aer respirat de partener/ă?
Încercaţi să faceţi un exerciţiu simplu – nu mai analizaţi nimic, simţiţi, nu mai faceţi proiecţii, lăsaţi totul să curgă, nu vă mai gândiţi că faceţi sex sau orice altceva prea mult sau prea puţin – încercaţi să vă bucuraţi de ce faceţi. Nu va dura mult până când veţi realiza că merită şi că de fapt viaţa este frumoasă şi extrem de simplă. Noi suntem cei care o complicăm aiurea! Nimeni nu ne obligă să plutim în derivă. Ţine de noi să gasim calea…
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
