Aveam 33 de ani când am auzit prima oară melodia asta, în plină revoluţie personală. Şi vocea asta joasă, tabagică, mi-a vorbit de anii pe care i-am irosit fiind necuvenit de cuminte, fără rebeliuni, fără răscoale.
Am aproape 40 de ani şi ascult iar această melodie, între amar şi picant.
Aşa că nu domnule, nu mai am 20 de ani. Asta nu înseamnă că ai dreptul să-mi arunci vârsta în faţă ca pe un defect fatal şi să mă consideri un rebut. Nu înseamnă că ai vreo justificare să nu fii curtenitor şi politicos. Nu înseamnă că trebuie să fac rabat de la aşteptările mele şi să fiu fericită că sunt comparată cu pipiţele care au în buletin 20 de ani dar mental încă nu au împlinit 5.
Nu înseamnă că visele mele sunt făcute să fie abandonate şi ca împlinirea mea să fie dată de perechea ta de izmene curate ce fâlfâie victorios pe sârmă, semn să vadă vecinii şi prietenele că nu mai sunt singură. Nu domnule, că nu mai am 20 de ani nu înseamnă că să-ţi port copiii presupune să mă transform brusc într-o vacă de prăsilă.
Nu domnule, înseamnă doar că ştiu exact ce-mi doresc şi că nu mă voi mulţumi cu firimituri. Nu fiindcă îmi e frică de singurătate îmi doresc să te întâlnesc. Ci fiindcă prefer provocările unei noi etape stabilităţii molcome şi fără de adrenalină ale absenţei tale. Dar dacă nu-mi ofer ceea ce-mi doresc, voi trece mai departe, căutându-L. Şi căutându-mă, căci încă sunt ”superbement perdue”.
Citiţi şi
„Viaţa mi-e insuportabilă. Iertaţi-mă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
