Stau pe o bancă în parc și am toate vârstele.
Mă joc în nisip și caut comori ascunse de pirații din Caraibe.
Aprind pe furiș o țigară și o “palmez” când văd prin preajmă vreo figură acrită ce aduce a “tovarașă” îmbâcsită și călugarită în formule matematice.
Întind mâna molcom pe spătarul băncii și prind de umeri umbra fetei blondă-ruginiu care mi-a repovestit magia Mării.
Apuc ușor mânerul caruciorului în care mi-am legănat copiii și copilăria pe care din varii motive am “sărit-o”.
Ating mâna soției mele și mă rog să mai pășim pe aleile toamnei noastre încă multe primăveri.
Îmi prind capul în mâini și încerc să rezolv ecuația zilei de mâine deși are mai mult de trei necunoscute.
Urmăresc prin lentilele ochelarilor frunzele îngălbenite care ajung fulgi de nea pe pământ.
Eu – pe banca mea din parc – prins în hora vârstelor, îmi visez “răpciunele” vieții doar “gustar” și îl dezmierd cu mângâieri de copil, puști visător, bărbat, soț, tată…
Încercând să rămân OM.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
