„Anumite trăsături psihopate pot fi asemenea unei săbii cu două tăișuri”, spune Scott Lilienfeld, specialist în psihologie la Universitatea Emory (SUA) și autorul principal al unui studiu publicat în „Journal or Personality and Social Psichology”. „Dominanța neînfricată, de exemplu, poate contribui la acțiuni criminale și violență, sau la o conduită de lider abil în situații de criză”.
De fapt, concluzionează studiul citat de sciencedaily.com, dominanța și îndrăzneala, asociate cu un grad scăzut de receptivitate socială și fizică, par să se coreleze cu șanse mai bune de a ocupa o poziție de lider, putere de convingere și ablități de administrare a situațiilor de criză. Cu alte cuvinte, ceea ce pe unii îi face parte din lumea lui Ted Bundy, pe alții îi poate duce la fotoliul prezidențial.
Analiza publicată în „Journal or Personality and Social Psichology” l-a clasificat pe Theodore Roosevelt pe locul întâi al unui top în ceea ce privește atitudinea de dominanță din politica Statelor Unite. După el urmează John F. Kennedy, Franklin D. Roosevelt, Ronald Reagan, Rutheford Hayes, Zachary Taylor, Bill Clinton, Martin Van Buren, Andrew Jackson, și George W. Bush.
Studiul s-a bazat pe evaluările de personalitate realizate pentru 42 de președinți americani, până la George W. Bush, care se regăsesc în cartea “Personality, Character and Leadership in the White House“, scrisă de Steven Rubenzer and Thomas Faschingbauer. Președinții în cauză au fost evaluați de o echipă de peste 100 de experți printre care biografi, jurnaliști și cercetători, autorități recunoscute în ceea ce privește viața și personalitatea unuia sau mai multor președinți. Metodele utilizate au fost măsurători standardizate ale personalității, inteligenței și comportamentului.
Pentru clasamentul performanțelor „la serviciu”, analiza s-a bazat în principal pe datele oferite de două sondaje ample printre istoricii specializați în viața președinților (unul condus în 2009 și celălalt în 2010). Abundența de informații despre șefii de la Casa Albă, combinată cu clasamentele detaliate făcute de experți, a deschis o nouă perspectivă, aceea a teoriei conform căreia anumite apecte ale comportamentului psihopat pot fi, în anumite situații, semne de adaptare pozitivă la un context social specific.
„Felul în care lumea se gândește la bolile mintale este prea șablonard”, spune Lilienfeld. „Desigur, psihopatia propriu-zisă este o boală, marcată de inadaptare și idezirabilă. Dar ceea ce face personalitatea psihopată atât de interesantă este că nu e definită de o singură caracteristică, ci de o constelație de caracteristici”, este de părere conducătorul studiului.
Psihopatul clinic este dominant, egoist, impulsiv, carismatic la nivel superficial, lipsit de sentimentul de vinovăție și de empatie, îndrăzneț, imun la anxietate și nesincer. Dar fiecare din aceste trăsături specifice pot apărea, în anumite grade, la oricare dintre noi: „Gândiți-vă la ele ca la înălțime și greutate”, explică Lilienfield, „Fiecare le are într-o anumită măsură, și sunt distribuite într-o manieră continuă în rândul populației”. E posibil, după cum arată rezultatele studiului, ca îndrăzneala adesea asociată cu psihopatia să constituie un avantaj într-o diversitate de ocupații din zona puterii și prestigiului, de la politică la afaceri, legislație, atletism și armată.
Să ne amintim că Germania de azi nu a mai organizat niciun referendum din fatidicul 1938, când 99% din populație a răspuns DA la întrebarea „sunteți de acord cu NDSAP ca partid unic și anexarea Austriei?”, dând mână liberă astfel carismaticului Adolf Hitler și NDSAP, partidului nazist.
Îndrăzneala și unele din celelalte caracteristici atașate personalității pihopate sunt asociate succesului în lumea competiției politice și abilităților de lider în general, indică studiul, precizând că este nevoie de o cercetăre mai amănunțită pentru a stabili toate conexiunile între atitudinea de dominanță și abilitățile de lider. De altfel, în analiza condusă pe cei 42 de președinți, anumite caracteristici specifice psihopatiei, cum ar fi impulsivitatea centrată pe sine, au fost corelate cu performanțe scăzute ca lider, prin contrast cu îndrăzneala: tolerarea comportamentului imoral, hotărâri de suspendare a Congresului, caracter negativ. Theodore Roosevelt, de exemplu, a fost clasat primul la „dominanță și curaj” dar mai jos decât media la „impulsivitate centrată pe sine”, ceea ce sugerează, spun autorii studiului, că se situa mult în afara zonei patologicului.
A fi bine echipat pentru succes în „mondo cane” al politicii pare să însemne forțarea unor limite, inclusiv ale celor descrise de „normalitate”. Nu oricine poate face față presiunii zilnice a cursei politice, gestionării rapide a situațiilor de criză și asumării de decizii delicate. Uneori o astfel de decizie poate afecta vieți și reputații, cum a fost cazul mareșalului Pétain, care a hotărât organizarea unei miliții colaboraționiste franceze în timpul Republicii de la Vichy, fiind pus să aleagă dacă represaliile împotriva Rezistenței franceze se vor desfășura prin intervenție germană sau cu forțe locale. Acțiunea corozivă a unui astfel de stil de viață necesită o caracteristică ieșită din normă care să o contrabalanseze. Dar atunci se naște întrebarea: cum se poate stabili cu precizie linia fină care separă „normalul” de „patologic”? Cel puțin o dată în istoria recentă – în cazul Germaniei anului 1938 – omenirea s-a înșelat, cu consecințe devastatoare.
Citiţi şi
Leni Riefenstahl – cea mai faimoasă regizoare din lume
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
