1 septembrie este Ziua Diplomației Române și anul acesta s-au aniversat 150 de ani de la înființarea primului minister al “trebilor din afară şi de stat”, MAE de astăzi. La precedenta aniversare, în 2011, am observat, cumva fără surprindere, că numărul femeilor în sectorul marcat cu o pancartă pe care era scris MAE era chiar mai mare ca cel al bărbaților, pe când în cel destinat Ambasadorilor, doar ici-colo, câte o femeie. Și, ascultându-i pe vorbitorii bărbați, dintre care unii și-au citit cuvântul, m-a intrigat o dată în plus puținătatea doamnelor trimise în misiune prin lumea largă să susțină și să apere interesele Românie, niciodată ușor de susținut și apărat. Primul pas a fost să mă întâlnesc cu câteva dintre acestea, chiar a doua zi, urmând ca mai apoi să îmi răspundă pe mail la cât mai multe din curiozitățile mele de jurnalist. Când am primit răspunsurile mi-am dat seama că aceste femei merită mult mai mult decât o expunere mediatică limitată la o revistă online și mi-am dorit cu ardoare să adun tot ce se putea aduna într-o carte care să omagieze românca-diplomat așa cum se cuvine. N-a fost să fie, dar n-am renunțat la proiect. Aștept să se liniștească apele politichiei românești și necesarele aprobări să vină de la un ministru care să rămână în scaun mai mult de câteva luni. Dar până va fi să le primesc, am zis că e păcat să nu public cele patru interviuri deja luate doamnelor Brândușa Predescu, Simona Miculescu, Daniela Gîtman și Gențiana Șerbu (au fost cinci, dar doamna Răduța Matache, ambasadorul României la StocKholm, încă mai caută timp să ne răspundă, pentru că bunăvoință nemăsurată știm că există). Cărora le mulțumesc și le rog să scuze această întârziere, altfel impardonabilă, dar adevărul și naturalețea nu se perimează. Așadar, vă invit să le cunoașteți deocamdată doar pe câteva dintre prea puținele femei-diplomat din România.
Brândușa Predescu, Consulul General României la München din decembrie 2007 până în iunie 2012.
Mihaela Cârlan: Sunteți parte din cei aproape 150 de ani de diplomație românească… E greu de dat definiții, dar, așa, pe înțelesul tuturor, cam ce-ar trebui să știm despre un diplomat ca să ne aflăm cât mai aproape de adevăr?
Brândușa Predescu: Diplomația românească este un produs al cofetăriei ante-decembriste al cărui conţinut – cremos şi inconsistent până la saţietate – reflecta şi reflectă prejudecăţile faţă de ceea ce se crede a fi diplomatul. Este vorba de o meserie pe care puţini o înţeleg, dar toţi o invidiază. Prea des, ideea de funcționar public, prin extensie de diplomat, ideea de persoană care a ales să slujească statul este, la modul general, ridiculizată, demonetizată, echivalată cu acte și însușiri care, ce-i drept, există, dar singular, răsfirat și necaracteristic pentru o meserie atât de veche, o meserie cheie pentru funcționarea statului însuşi. Un post diplomatic în străinătate înseamnă o misiune permanentă, înseamnă 24 din 24 de ore în slujba statului. Prin analogie, ar fi ca o încartiruire într–un dispozitiv unde servești țara un număr de ani. Pentru o astfel de misiune trebuie să fii pregatit, e o misiune care cere asumare, cu tot ce înseamna aceasta, inclusiv în materie de constrângeri. A fi permanent în slujba statului, oricând la dipoziție, gata oricând de acțiune, cu „armele” diplomației la îndemână este, până la urmă, o formă de patriotism. Ca, dealtfel, angajarea la orice nivel și pe orice funcție în slujba statului. Cred în această meserie. Cred în utilitatea, demnitatea şi, de ce nu, nobleţea ideeii de a te dedica prin profesiune slujirii intereselor şi legilor statului. Mi-ar plăcea ca formula de „Verfassungspatriotismus”, patriotism faţă de constituţie, prin care creştin-democraţia germană se referă la una din valorile fundamentale care ar trebui să definească relaţia de încredere sănătoasă între cetăţean şi stat, să fie însuşită şi la noi, de toţi cei care slujim statul. Dar şi de cei care, în spaţiul public, ne comentează, ne evaluează, ne critică munca.
MC: Prima plecare la post – amintiri, pățanii…
Brândușa Predescu: În cazul meu nu a fost nimic traumatizant. Mă întorceam, la distanţă de doi ani, în ţara unde absolvisem studii diplomatice (la Academia Diplomatică Theresianum, cea cu tradiţia cea mai îndelungată şi continuă din Europa – şi astăzi sunt fericită pentru şansa pe care am avut-o şi în această privinţă la începutul anilor 90!), a cărei limbă o vorbeam, cu a cărei cultură crescusem în casă graţie încrengăturilor central-europene din familia mea, în care mă simţeam „at ease”, dar care mă şi intimida şi mă provoca intelectual. O păţanie ar merita pomenită, ilustrativă pentru mai multe aspecte cum ar fi contactul direct, ca „om al muncii”, şi nu ca student, cu o birocraţie complexă şi deloc flexibilă precum şi nivelul de retribuirie a muncii diplomaţilor, inclusiv al celor juniori în complicaţii ani post-decembrişti. Sosesc la post la început de toamnă cu copil de 5 ani şi câteva luni, vorbind ceva germană. Evident caut grădiniţă, evident de stat, unde existau nişte taxe suportabile. Găsesc mai multe în apropierea locuinţei. Sunt uşurată. Dau să înscriu copilul la cea mai apropiată, completez zece formulare, întreb când putem veni prima oară. Răspunsul amabil, dar ferm: peste trei ani. La consternarea mea mi se explică că mamele din Austria (valabil pe alocuri şi în Germania) îşi înscriu copilul la grădiniţă pentru a fi sigure că primesc un loc în sistemul de stat din momentul în care află că sunt însărcinate (!) Prin urmare singura soluţie – pentru a socializa copilul şi a-l familiariza mai bine cu limba înainte de şcolarizare – a fost o grădiniţă particulară cu program maxim posibil de 4 ore. Super! Mai puţin costurile – aproape trei sferturi din salariul unui junior diplomat român la post în Occident! După două luni de artificii, pentru a mă încadra şi în bugetul de timp şi în cel pecuniar – şi nereuşind cu nici un chip – copilul a fost supus, la cererea mamei, unui drastic test psihologic, în limba germană, după care a „aterizat”, la şase ani neîmpliniţi, în clasa I, pe la mijlocul acesteia. Până în ziua de azi mă amuz cu fiica mea că a fost cea mai tânără absolventă din istoria liceului ei (17 ani şi 6 luni!) şi că este cea mai puştoaică dintre studenţii la ştiinţe politice şi drept din München (media de vârstă- 24 de ani). Şi asta „graţie” începuturilor mele într-ale diplomaţiei la post.
M.C.: Să fii 24 de ore din 24 în slujba statului pare că nu-ți mai lasă timp și de altceva, mai precis pentru familie…
Brândușa Predescu: Eu am un soț formidabil – producător de film, și două fete cucuiete – 20 și 10 ani. Au crescut cu mamă diplomată de când s-au născut și au însoțit-o peste tot. Soțul a avut încredere în fete că vor avea grijă excelent de mama lor – ceea ce s-a şi întâmplat, aşa încât a continuat să facă televiziune şi film pe unde a fost nevoie şi pe unde s-a putut. Mai puţin în capitalele în care mama diplomată era la post. Şi ea, mama diplomată, s-a întristat puţin, dar a fost şi este mândră că soţul ei face o carieră internaţională valoroasă. Reciproca fiind valabilă.
MC : Ce calități trebuie să aibă partenerul de viață al unei femei atât de devotate carierei?
Brândușa Predescu: Să o iubească cu adevărat. Şi atunci restul vine de la sine. Nu ştiu la ce trebuie să renunţe o femeie care vrea să facă carieră în serviciul diplomatic. Ştiu, în schimb, şi descopăr continuu ce anume trebuie să „achiziţioneze”: perserverenţă, consecvenţă, autocontrol, răbdare, spirit de echipă, tenacitate, rezistentă la stress şi la schimbări continue – şi să le aplice pe toate cu cel puţin un dram în plus faţă de colegii bărbaţi. Aaa, şi să nu renunţe la zâmbetul natural plasat la momentul potrivit. Poate face minuni.
MC: În care din femeile politician străine v-ați găsit un model valabil?
Brândușa Predescu: Angela Merkel – rezultatul cel mai concret al reîntregirii Germaniei: o femeie din Estul german în fruntea celui mai mare partid de centru-dreapta din Europa, în fruntea celei mai mari ţări din Europa, conducând, cu determinare, consecvenţă şi moderaţie, alături de parteneri, o întreagă Uniune Europeană prin vârtejurile celei mai profunde crize de la crearea sa. Madeleine Albright – pentru modul în care cariera ei ca secretar de stat al SUA, începută după 60 de ani, pe fundamentul unei strălucite cariere academice, a simbolizat esenţa umană şi istorică a interdependenţei din relaţia trans-atlantică. După Albright, îndepărtarea a început să se aştearnă, de ambele părţi. Ségolène Royal – pentru că a fost prima femeie care s-a aruncat şi a susţinut până la capăt, cu o tenacitate formidabilă, campania pentru funcţia supremă în statul francez. Preşedinţia Republicii – un loc rezervat, în mentalul colectiv francez, bărbatului, după figuri emblematice precum de Gaulle, Mitterand sau Chirac.
MC: Ce se întâmplă în țară vă ajută/nu va ajută în misiune ?
Brândușa Predescu: Cred că problema se pune de o manieră puţin diferită. Misiunea unei echipe diplomatice aflată la post, în frunte cu şeful acesteia, nu este de a se „lăsa ajutaţi” de realităţile de acasă, ci de a prezenta, a transmite şi a informa despre aceste realităţi astfel încât partenerilor din ţara de reşedinţă să le fie stârnit interesul, respectiv să le fie menţinut interesul viu faţă ţara pe care o reprezinţi. Într-un fel, un diplomat bun trebuie să fie în stare să gândească şi să acţioneze, pe alocuri, ca un bun PR manager: să fie în stare să „vândă” produsul numit ţara pe care o reprezintă, indiferent de „conţinut”, cu bune şi cu mai puţin bune.
MC: Vă permit alocațiile să vă prezentați onorabil în contexte oficiale, ori bugetele, să organizați evenimente care să fie declarate unanim reușite ? Când nu, cum vă descurcați?
Brândușa Predescu: Resursele pentru evenimente de diplomatie publică nu se pot situa deasupra sau în afara situaţiei economice de la un moment dat a ţării pe care o reprezinţi. Prin urmare, în situaţii de restricţii bugetare interne se resimt şi capabilităţile financiare ale unei misiuni în străinătate în ce priveşte organizarea de evenimente. Pe de altă parte, atragerea de resurse din alte surse face parte din activitatea diplomatică, din acel tip de acţiune pe care este greu să îl cuantifici, dar la care, cu siguranţă, rezultatul este cel care contează. La München reuşim să organizăm periodic, în principiu o dată la două-trei luni, vernisaje de artă plastică cu artişti români sau originari din România, în Galeria de Artă a Consulatului General. De asemenea, conferinţe pe diverse teme, europene, de istorie, de interferențe culturale româno-germane, lecturi din volume literare de şi cu autori români sau germani etc. Suntem, totodată, unul dintre partenerii principali ai asociaţiilor româno-germane care organizează, an de an, la München, Zilele Culturii Române. Acesta a devenit un trade-mark al valoroasei prezenţe culturale, în sensul cel mai larg, al comunitatii româneşti în Bavaria, dar şi al conexiunilor nenumărate şi în continuă evoluţie în domeniul artistic, academic, muzical, teatru-film între România şi spaţiul sud-german.
Cum reuşim în lipsă de resurse proprii? Cheia succesului sunt parteneriatele. Cu autorităţile din ţara de reşedinţă, cu asociaţii, fundaţii, mediul academic şi, nu în ultimul rând, cu mediul de afaceri.
MC: Care sunt micile și marile (in)satisfacții ca femeie/oficial al țării în străinatate?
Brândușa Predescu: Satisfacțiile mici – colaboratorii au rezolvat, împreună cu tine, o problemă şi îţi zâmbesc la final de zi, ai reuşit să faci încasări consulare mai mari în această lună, ai primit aprobările pentru reparaţii la misiune… Satisfacțiile mari – privirile emoţionate a 20 de oameni care aleg să redevină cetăţeni români în momentul în care depun, în faţa ta şi împreună cu tine, jurământul de credinţă faţă de România iar tu le urezi „bine aţi revenit acasa!”; steagul României fluturând alături de cel al ţării gazdă cu prilejul unei vizite de nivel la care ai contribuit; respectul, deschiderea şi chiar prietenia care ți se acordă în calitatea oficială, însemne de preţuire pentru ţara pe care o reprezinţi, atunci când simţi şi ştii că realitatea de acasă se suprapune peste şi generează percepţia pozitivă pentru ţara ta. Insatisfacţii – dorul năprasnic de acasă care te cuprinde când te aştepţi mai puţin; faptul că ziua nu are decât 24 de ore.
MC : Echipa v-o puteți alege ori o moșteniți?
Brândușa Predescu: Diplomaţia este un mare angrenaj, un ansamblu complex şi sensibil totodată, menit să funcţioneze „at all times” ca un motor bine uns. Aşa cum nu schimbi din mers la un motor componente, aşa nu schimbi nici membrii misiunii pe care ai primit mandat să o conduci, în momentul preluării conducerii. Lucrul cu oamenii este esenţial pentru un manager – şi în diplomaţie, ca în orice meserie. O măsură a calităţilor de manager este şi modul în care reuşeşti să lucrezi cu şi să modelezi o echipă pe care nu tu ai ales-o. Nu trimiterea acasă a celor incomozi, neadaptaţi sau pur şi simplu leneşi este soluţia. Există, din fericire, posibilitatea de a exprima anumite preferinţe din punct de vedere al resurselor umane de la misiune. Modificările nu se petrec sau nu ar trebui să se petreacă niciodată brusc, ci în funcţie şi în baza unui anumit grafic, între timp bine pus la punct, de concursuri pentru plecări la post.
MC: Cui datorați poziția de azi?
Brândușa Predescu: Tuturor celor care m-au învăţat meserie. Şi au fost mulţi – de la diplomaţii de şcoală veche cu care generaţia mea s-a intersectat – uneori frontal – la începutul anilor ’90, la intrarea în MAE. De la aceştia am învăţat rigoare, disciplină, onoare, hărnicie. Până la cei, indiferent de vârstă, care, întorcându-se de la posturi importante şi ajungând în posturi importante, ne-au împărtăşit fără reţinere sau frică de competiţie, din experienţa lor. De la aceştia am învăţat curaj, creativitate, îndrăzneala anticipaţiei şi a propriilor idei, alături de toate calităţile valoroase ale „vechilor” diplomaţi.
MC: Credeți în războiul dintre sexe?
Brândușa Predescu: Nu cred în sintagma „războiul dintre sexe”, cel puţin nu în tipul nostru de societate. Cred mai degrabă în potenţa benefică a complementarităţii irefutabile între dimensiunile antagonice, în atracţia irezistibilă dintre şi inevitabila convieţuire între yin şi yang. Cred în ideea de parteneriat în profesie şi în viaţă între ea şi el, între el şi ea. Realizarea acestei idei nu vine de la sine, necesită investirea de efort permanent, dar merită! Războiul este distructiv. Parteneriatul poate fi obositor, dar poate fi atât de rodnic!
INTERVIU-FULGER
O femeie Președinte în România?
Nu foarte curând. Şi nu cred că aceasta ar trebui să se constituie într-o problemă sau o aspiraţie pentru societatea românească, în această etapă a evoluţiei sale.
Un motto:
Sunt o „simfonică” prin excelenţă: a IV-a de Brahms, a VII-a de Beethoven, Din lumea nouă a lui Dvorak, concertele de pian ale lui Rahmaninov, Ceaikovski sub orice formă – şi m-am desprins de această lume… pentru vreo 45 de minute…
O izbândă:
Faptul că, la al treilea post fiind, mi-am păstrat intactă familia.
Cultura de care sunteți atașată:
De cultura germană, de spiritul european.
Un refuz diplomatic:
Chiar şi partenerilor strategici li se pot refuza justificat solicitări.
Un simbol:
Stema Romaniei – poate însoţită de un zâmbet.
Despre recepțiile oficiale:
Recepția – unul din locurile predilecte în care diplomatul își face meseria. Relaționează, cultivă contacte, extinde aria de contacte, face „small talk” care, bine articulat, a doua zi poate produce „the big talk”, respectiv poate rezultatul la care lucram de mult.
Privilegii „la post”:
Pot face – lungi plimbări cu bicicleta, până la 25 – 30 km, pe excelentele piste special amenajate în tot Münchenul şi în împrejurimi. Pot chiar ajunge cu bicicleta la serviciu fără să şochez pe cineva, nici chiar colegii. Ce nu pot face – nu pot trăi între pereţii casei mele, ci mereu între pereţii unei case oricât de confortabile, dar mereu de închiriat, a se citi străină.
Despre șefi:
Să am mereu motive să îi admir şi să îi respect, să am mereu ce învăţa şi „fura” de la ei, ca meserie. Nu îmi pot dori decât ca şi colaboratorii mei să poată spune că au învăţat de la mine.
Reprezentativitate sau meritocrație?
Într-o justă şi variabilă combinaţie între cele două. Dealtfel nici nu ar trebui să se excludă reciproc – în diplomaţie să ajungi într-un post de vizibilitate pe merit şi să fii totodată reprezentativ consider că este formula ideală şi benefică.
Diplomat de carieră:
Un om dispus să se pună în slujba intereselor statului, să îl reprezinte cu onestitate, bună credinţă şi profesionalism indiferent de condiţiile în care lucrează, un om dispus să parcurgă nenumărate trepte profesionale susţinând examene dificile, un om dispus să trăiască ani buni departe de casă, mereu în alte ţări, mereu în altă climă, luând-o, într-un fel, mereu de la început.
P.S. O precizare la cuvântul Dame din titlu. Mi-aș dori să-l înțelegeți așa cum îl folosesc englezii, adică echivalentul feminin al titlului de Cavaler.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
