Când v-aţi gândit ultima oară, cu braţele doldora de haine sau în timp ce plănuiaţi o sesiune de cumpărături de vacanţă, la impactul pe care hainele ieftine, de o calitate rezonabilă, îl au asupra mediului? Aceeaşi întrebare se aplică fiecărui moment în care deschideţi şifonierul şi nimic nu pare să se potrivească ocaziei, deşi rafturile aproape că se îndoaie sub greutatea articolelor de pe ele. Trecem oare printr-o eră a supraconsumului vestimentar? Să fie fast-fashion-ul păcatul cel de pe urmă, pe care îl trecem binevoitori cu vederea?
Suntem tentaţi la fiecare pas să consumăm nebuneşte, fără măsură, pentru a satisface nevoi care nu ne aparţin. Lucrul acesta nu mai e de mult o noutate. Şi totuşi, rareori ne opunem cu adevărat tentaţiilor, cu atât mai mult atunci când vine vorba de o plăcere aparent mai puţin vinovată decât fumatul, dulciurile sau filmele romantice: hainele. Intrarea pe piaţa de la noi şi răspândirea în lumea întreagă a producătorilor de articole vestimentare la preţuri accesibile par a fi un cadou menit să ne facă viaţa mai frumoasă. Putem scăpa iată, în sfârşit, de cumpăratul de haine de pe tarabe sau din chioşcuri şi putem avea, la preţuri aproape identice, haine nou-nouţe, produse de un brand internaţional. Cine ne poate învinovăţi până la urmă, atunci când hainele „de firmă” costă, bani nu prea sunt, dar dorinţa ne împunge în coaste şi ne gâdilă palmele?
Nu strică totuşi să privim etichetele şi de pe cealaltă parte a umeraşului. O jurnalistă americană, pe numele său Elizabeth Cline, este una dintre acele femei care au cumpărat într-o veselie, până când s-au trezit într-o bună zi, în faţa casei de marcat, că nu mai ştiu de ce cumpără şi pentru cine. Aşa a ajuns Elizabeth să scrie o carte cu titlul: „Îmbărcaţi în exces. Costul şocant de mare al hainelor ieftine” (în original, „Overdressed. The Shockingly High Cost of Cheap Fashion”). Timp de trei ani, a studiat ce se întâmplă de fapt în culisele unei industrii care prinde tot mai mult teren şi cu care au început să colaboreze designeri precum Karl Lagerfeld, Stella McCartney sau Roberto Cavalli, care îşi pun semnătura pe colecţii „de masă”. A vizitat fabrici din China şi Republica Dominicană, a petrecut zile în şir în compania unor vânători de chilipiruri şi a ajuns la concluzii nu tocmai plăcute.
Ceea ce se întâmplă, spune Cline, este că oamenii cumpără tot mai multe haine, pe care nu ajung să le poarte decât de câteva ori, fiind în permanenţă tentaţi de noile apariţii. De aici putem trage şi concluziile referitoare la impactul asupra mediului. Pentru producerea unor cantităţi atât de mari de haine este nevoie de materiale „îmbogăţite” chimic. Nu cu mult timp în urmă, aproape 300 de muncitori la una dintre fabricile unui producător renumit din sfera „low cost” au murit în Cambogia din cauza unui compus volatil suspect emanat de materialele cu care lucrau.
În Statele Unite fiecare individ cumpără, aşa cum consemnează Cline, în medie 64 de articole de îmbrăcăminte pe an. Nu sună îngrijorător, nu? Poate până când facem suma şi se strâng aproape 20 de miliarde de articole vestimentare noi pe an, şi asta doar în Statele Unite. Donaţiile par a fi o soluţie, dar chiar şi aşa hainele nu pot fi revândute la mâna a doua în ritmul în care se cumpără altele noi. Puţini sunt cei care se gândesc să doneze hainele celor nevoiaşi, astfel încât o mare parte dintre ele ajung la gunoi, aşa, nebiodegradabile şi pline de compuşi cum sunt.
Karl Lagerfeld însuşi declara de curând publicaţiei London Independent că astăzi toată lumea poate fi bine-îmbrăcată la preţuri derizorii. Să fie oare asta de bun augur? Cline spune că soluţiile vin întotdeauna dinspre public: dacă cererea scade, la fel scad şi pagubele. Pe de-o parte, ţările sărace au locuri de muncă, pe de alta tone de material textil se duc pe apa sâmbetei, pe de a treia parte ne lăsăm vrăjiţi. Putem rupe lanţul sau aşteptăm să ne sugrume?
Citiţi şi
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
