Să zicem că ţi-a intrat în cap… De-acum nimeni nu ţi-o mai scoate, e acolo, în creierul tău! Nu, nu e vorba de vreo idee fixă sau încăpăţânată. Este un chip minuscul care se implantează sub piele, ori sub calota craniană. Iar efectele sunt de neînchpuit.
Inutil să ne gândim la filmele ştiinţifico-fantastice. Pentru că profesorul Frank Guenther, de exemplu, directorul departamentului de sisteme neurologice şi cognitive de la Universitatea din Boston, nu are nimic de făcut cu Keanu Rivers din popularul film Johnny Mnemonic. Şi totuşi, profesorul a transpus în realitate ceea ce filmul, inspirat de romanul omonim al lui William Gibson, doar imagina. A deschis creierul unui mut şi i-a implatat o mică maşinărie. Aparatul acesta minuscul serveşte la a transforma în limbaj gândurile celui incapacitat să vorbească în urma unui teribil accident.
Operaţia funcţionează în felul următor. Această specie de electrod se plasează sub calota craniană, în zona cortexului cerebral responsabilă de capacitatea de a vorbi. Aparatul captează impulsurile creierului şi le transferă via radio la un microcomputer exterior ce transformă aceste unde de frecvenţă primite într-un program de sinteză vocală, de tipul celor folosite de cele mai recente Iphone. Rezultatul: pacientul, care nu putea nicicum să se exprime vocal, acum vorbeşte! Timpul care trece între transmiterea impulsurilor cerebrale şi producerea vocii electronice este de 50 milisecunde, cam acelaşi timp mediu care îi ia unui om normal ca să-şi transforme gândurile în vorbire…
Să-i spunem minte bionică? Sau îmbunătăţire a creierului? Ori poate braintech, cum e numită frecvent în literatura de specialitate americană? Oricum i-am spune, lucrul e clar: avem de-a face cu o realitate care depăşeşte ficţiunea. Să ne înţelegem: primii care să beneficieze de rezultatele acestui fenomen sunt bolnavii, persoanele cu invalidităţi. Ca acea femeie de şaizeci de ani, paralizată de cincisprezece ani, care a reuşit să mişte cu mintea obiectele în aşa fel încât a putut să-şi toarne o ceaşcă de cafea! Telecinetică? Nici vorbă de aşa ceva, nu se folosesc nici un fel de puteri extrasenzoriale. În acest caz, miracolul se numeşte BrainGate, un neuroimplant inventat, între alţii, de către Leich Hochberg, neuroinginer la faimoasa Brown University din Rhode Island. Dar ce se va întâmpla când, în loc de a ajuta bolnavii şi pe cei ce suferă de pe urma unui accident să-şi depăşească condiţia de infirmi, posibilitate până mai ieri de domeniul ficţiunii, aceste tehnici avansate vor sfârşi prin a fi folosite de oameni normali pentru a obţine avantaje asupra semenilor lor?
Este exact întrebarea pe care şi-o pune Daniel Wilson, autorul cărţii intitulate Robopocalypse, într-un articol din Wall Street Journal, chiar acum, în ajunul apariţiei mult aşteptatului său nou volum, intitulat Amped. Termenul e folosit, în mod ilustrativ, pentru a se referi la cei „amplificaţi”: adică, cei cu capacităţi cerebrale sau fizice amplificate artificial, prin tehnici ce, îndeobşte, păreau mai degrabă de domeniul cărţilor şi filmelor ştiinţifico-fantastice. Şi exemplele nu lipsesc. Iată, de pildă, cazul lui Oscar Pistorius. Super-protezele pe care le poartă îi permit curajosului campion sud-african să alerge – a obţinut permisiunea să concureze la Olimpiada de la Londra! – în pofida faptului că are ambele picioare amputate. Dar, de la eliminarea unei infirmităţi la avantajul asupra celorlalţi se pare că, în această bionică, nu e decât un pas: protezele nu cedează niciodată, de pildă, din pricina oboselii fireşti la nişte picioare obişnuite, aşa că Pistorius poate fugi mult mai repede şi mai multă vreme decât alţi sportivi.
Ca să revenim la neuroimplanturi, acestea ar putea fi folosite în curând ca stimulatoare la oameni normali care, astfel, ar putea obţine rezultate mai bune, în varii domenii, decât semenii lor „neamplificaţi”. Un electrod care stimulează atenţia ar elimina naturala oboseală sau scădere în capacitatea de concentrare. Un altul îmbunătăţeşte auzul şi vederea. Sau unul care favorizează sinapsele şi ne-ar ajuta să înţelegem şi să judecăm realitatea mult mai repede. Va fi de ajuns, cu alte cuvinte, un simplu implant cerebral pentru a fi mai inteligenţi? Şi vor fi, oare, aceşti „amplificaţi” obligaţi să se identifice ca atare? Se va face cerere pentru acest proces la vreo autoritate oarecare? Şi cât de etic este, la urma urmelor, ca oameni normali să profite de aceste „amplificări”? Iată o serie de întrebări care, deocamdată, sunt fără răspuns!
Citiţi şi
Dragostea în vremea coronavirusului – epistolar de pandemie (IV)
Universul care acceptă alteritatea – Valérian et la Cité des mille planets
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
