Mă întreb tot mai des de ce în prima parte a secolului XX, România se putea mândri cu Iorga, cu Gusti şi Paulescu, cu Titulescu, cu artişti care îl făceau pe André Breton să afirme că “Bucureştiul este capitala mondială a suprarealismului”, cu Eliade şi cu Blaga, cu marele Mihail Manoilescu (oare câţi studenţi de la ASE ştiu de teoria sa despre protecţionism că devenise un fel de Biblie în ştiinţă economică interbelică ?), cu Ştefănescu-Goangă (cel care în 1920 a înfiinţat primul institut de psihologie experimentală, după ce îşi susţinuse un doctorat strălucit la Leipzig despre psihologia culorilor coordonat de Wundt), cu Brătienii, cu Maniu, cu Titel Petrescu (om de o integritate morală extraordinară), cu Ionesco (care părăsea Franţa pentru a-şi urma studiile la Bucureşti !), cu Enescu (a cărui opera Oedip este considerată ultima expresie neowagneriană în muzică clasică)? De ce acum în societatea românească este loc numai pentru – numiți-i voi, că-i știți -? Şi atunci erau “Mitici”, mulţi, şi de asta Caragiale, în plină vogă, s-a autoexilat la Berlin, unde a şi murit în 1912. De ce acum elitele sunt submerse de oligarhia rezultată din simbioza dintre eşalonul 2 al PCR şi bişniţari? Sau oare nu mai avem elite?
Secvenţă din ecranizarea schiţei CFR de I.L. Caragiale
Răspunsul este cât se poate de simplu: România are elite, nu s-au expatriat toate, dar societatea românească nu le mai permite să se afirme. Oricât de genial ar fi fost Iorga, acesta nu ar fi reuşit să devină un reper, dacă societatea românească nu i-ar fi permis! De asta nu avem nici universităţi bune, nici spitale bune, nici instituţii funcţionale, nici presă de calitate, nici mediu de afaceri sănătos! Degeaba se vor da bani mai mulţi, degeaba se vor face reforme pe model occidental, totul va fi în van. Nu degeaba Carol I spunea “România nu are nevoie de programe, are nevoie de OAMENI!” România are nevoie de oameni care să accepte că există semeni mai buni, că fiecare are un loc sub soare. Altfel totul este inutil – integrarea noastră în UE, în NATO, scutul anti-rachetă, absorbţia fondurilor europene. Nimic nu va putea pune o stavilă pe “panta săpunită” pe care se află România.
Sursa, aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
