Plouă de atâta vreme, încat în inimă mi-a încolţit deja ideea firavă că începe să crească în jur încet, încet un mai mare Macondo… ”Satul lumii mele” i-aş spune eu cu cea mai mare dragoste locului ăsta de gând unde m-a ademenit să trăiesc cea mai iubită carte a vieţii mele – “Un veac de singurătate” (Gabriel García Márquez).
Zilele astea mi se apropie de inimă, rece, vremea împlinită a aproape 5 ani de când Bunica a plecat Acasă… Am mers azi la locul ei, strânşi de frig şi orbi de ploaie, de dimineaţă… Nu mai zic nimic de străzi, de trafic, de orele pe drum, pe un drum de maximum jumătate de oră în mod normal (trebuie să aflu musai ce înseamnă cuvantul “normal”!).
M-am trezit gândindu-mă la bunica… ce-ar fi făcut ea azi, de Înălţare… cum aş fi stat eu micuţă, cocoţată pe scaunul cu blană de oaie din bucătărie, sorbindu-i din ochi fiecare mişcare, urmărind-o atentă, fără s-o sâcâi cu întrebări multe, încercând să pricep eu singurică mai bine… Cât era de iute – o femeie micuţă de statură, cu chipul luminos de… de ceva al ei, de propriul ei soare!! Nu ştiu, am rămas în minte şi în suflet cu uimirea care m-a urmărit de când eram copilă, când eram convinsă că bunica mea era facută din cozonac!! Era luminoasă ca mierea şi mirosea a pâine proaspătă şi curată scoasă din cuptor… Am vazut-o ani şi ani la rând, trezindu-se la 4 dimineaţa să plece la muncă, să pregătească duminici, zile de Crăciun, de Paşte, ziua mea… ziua mamei… a tuturor… N-am auzit-o niciodată plângându-se de nimic, am văzut-o doar bucurându-se că reuşeşte să le aducă pe toate, să nu lase pe nimeni în urmă… Am auzit-o cerând lui Dumnezeu doar putere să iasă la liman, să-i fie copiii sănătosi, să se ridice şi să meargă mai departe cu capul sus! “Fără să le sufle nimeni în ciorbă” – cum ar fi spus ea…
N-am auzit-o văitandu-se de nimic nici când rămăsese o mană de om, doar ochi şi ştia că e aproape de sfârşitul drumului… atunci doar, a tăcut!
Mi-am ţinut amintirile în braţe tot drumul de azi, până la ea…
Am ajuns acolo şi am ieşit din maşină fără umbrelă, nici n-am clipit, m-am uitat în sus şi am spus doar pentru ea: hai fetiţă, măcar 10 minute !… Şi până am ajuns să ne foim care cum să aprindem lumânările în ploaie, cu chibriturile ude, picurii s-au tot rărit şi a stat cerul şi a aşteptat puţin…
S-au desfăcut caţiva nori cât să intre o farâmă de lumină şi până am mai vorbit noi de una-alta şi ne-am luat să ne aducem aminte de nu mai ştiu ce poveste, de râdeam singuri, trei nebuni în cimitir, a scos fix 5 secunde şi soarele o geană… Am avut sentimentul viu şi plin că stăm toţi la o vorbă, sub nucul ei din curte… şi râdem, că doar ce altceva? Ea e aici atât timp cât noi cu inimi cu tot suntem încă.
Nu mereu ştii să simţi aşa limpede că totul are miez… că indiferent ce şi cum pare, totul îşi are deja un Rost… că poţi ridica privirea spre în sus sau poţi lăsa capul în jos, doborât şi vocea tot ţi se aude până acolo unde ne sunt auzite toate.
Nu ai de facut nimic decât să crezi şi aşa simplu şi greu cum pare, aşa şi rămane până n-o simţi şi apuci cu amândouă mâinile: Speranţa! Nu te poate învăţa nimeni să crezi, aşa cum nu te poate învăţa nimeni să respiri… Pentru amândouă eşti deja născut cu tot ce-ţi va trebui vreodată…
Sigur că oricine poate veni oricând să spună: au fost doar 10 minute de linişte în ploaie, doar că eu, în sufletul meu, ştiu şi am în palmă urma zâmbetului ei cald pentru că ne-am mai văzut o dată şi am făcut amândouă aşa o ghiduşie… eu am crezut şi ea mi-a arătat cât de uşor e!
Există minuni… există minuni la tot pasul – o mamă care munceşte două slujbe şi și tot reușește să ajungă să-şi aplaude copilul la serbarea de la şcoală; oameni care se bucură că sunt vii şi se iubesc, chiar dacă tot ce au ca să învingă foamea într-o zi de vară e să împartă o roşie coaptă; un om care se vindecă; un copil care luptă să se nască şi trăieşte; un prieten regăsit; o fracţiune de secundă în care ai întarziat să treci strada şi ai scăpat cu viaţă…
Nu trebuie să fie un munte urnit din loc, nici soarele în locul lunii… trebuie doar să le vezi Tu! Atunci când îţi sunt dăruite, să le primeşti, să nu le laşi pierite de neîncrederea nimănui, să nu uiţi să te bucuri! Trebuie doar să înveţi să simţi “Mulţumesc”! Ǎsta le e rostul!
Am revenit din drumul meu de azi zâmbind, cu liniştea unui copil care ştie că soarele străluceşte doar pentru el, fie că-l poate vedea sau nu.
Altceva, orice, trece… rămâne Iubirea !
Mulţumesc…
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
