Pare mereu plictisită. Nici veselă, nici tristă, nici abătută, nici aiurită. Ci plictisită. Ca şi când la uşa bibliotecii n-a lăsat nici necazuri, nici bucurii. Oftează o dată la cinci minute şi apasă tastele calculatorului fără grabă, cu degetele mici arcuite în sus. Are părul împletit cuminte, în spic, iar privirea i se filtrează prin ochelarii cu ramă groasă, maro. Din când în când taie sala dintr-o privire şi-şi încruntă sprâncenele la monitorul 6, pe care a rămas uitată o duduie una cu podeaua. Bibliotecara nu ştie, dar pitzipoanca.org e accesată mai des decât baza de date BCU (Biclioteca Central Universitară).
E pauza de la 13.00 la 15.00, aşa că studenţii păşesc încet şi vorbesc mai mult din priviri, ca la locul unei crime. Eventualele întrebări se recomandă a fi înghiţite, mai degrabă decât să-i fie adresate ei. Dacă totuşi vreun inconştient se încumetă să i se adreseze, ochii de căprioară se îngustează ca butoniera unui nasture, iar buzele subţiri se încreţesc brusc. În dreptul nasului nepoftitului apare subit un carton rufos, cu orele în care mai bine îşi numără degetele. Chiar şi în timpul programului îţi vorbeşte economic, monosilabic. Te priveşte de la înălţimea biroului unui judecător, iar tu nu poţi să nu te întrebi cum reuşeşte să te privească sfidător, pe deasupra ochelarilor.
Să te ferească zeii să scrii cota greşit şi, dacă totuşi ai făcut-o, să nu te încerce limba să întrebi care e cota corectă. Te va servi cu “Eu sunt una, nu vezi?”. Îndreaptă-te spăşit către un calculator şi consolează-te la gândul ca mai trebuie să stai încă o oră ca să-ţi primeşti cartea. Aşadar, încă o oră în care să-ţi repeţi că nu plăcerea lecturii te-a adus la bibliotecă, ci examenul acela care îţi asigură cei câţiva lei care se rătăcesc în fiecare lună în contul tău. Dar tu şi bibliotecara aveţi totuşi ceva în comun. Nici pe ea n-a mânat-o aici plăcerea lecturii.
Oare sunt eu prea naivă sau înainte se citea altfel? Nici nu mai vorbesc că se citea mai mult şi mai bine, dar mai ales ALTFEL. Cititul era un privilegiu. Bibliotecile găzduiau tineri care îşi petreceau timpul liber acolo. Şi cand spun ”găzduiau”, chiar mă refer la bibliotecarele care se purtau ca nişte gazde. Cărţile îi atrăgeau pe cititori ca faţa unui prieten; unul din viciile acestora era hârtia tipărită. Îşi hrăneau mintea, sufletul şi setea de răspunsuri, de cunoaştere, de frumuseţe. Deseori îi găseai prinşi în toropeala nopţilor citind la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz. Citeau cu nerăbdare, tot ce le cădea în mână. Gândeau ce citeau, rumegau îndelung, aveau curiozităţi şi vise.
În zilele solare şi muzicale de iunie, îi vedeai aplecaţi să scormonească în tarabele anticarilor după cărţi vechi. Sau se aciuau în biblioteca răcoroasă, unde scăpau de oraşul strâmt şi zgomotos. Şi acolo, deasupra meselor mari şi mâzgălite ale sălii de lectură, în faţa unor cărţi încercate de timp, stăteau ore întregi, hrănindu-şi foamea celor optşpe sau douăzeci de ani. Lectura de dragul lecturii, ideea care naşte o idee şi mai mare, puterea miraculoasă a cărţilor care vindecă şi îmbolnăvesc în acelaşi timp. Sentimentul unor lumi noi, care gândesc înlăuntrul tău. Exordiul unei noi plecări, al unor noi culmi atinse, cu un singur rost, cel al unor trambuline către alte zboruri.
Mi-e teamă că noi am pierdut undeva în timp prietenia cărţilor, să-ţi ardă sufletul de-o carte, cum îţi ard buzele după o ţigară. Să nu poţi să suporţi o zi fără să te afunzi în universul unei cărţi. Care cărţi nici nu cred că ne mai plac prea mult, cum îi plăceau pe cei de-odinioară, sub ochii cărora se deschideau să le astâmpere curiozitatea. Astăzi, cititul e proclamat ca fiind “anevoios”, o investiţie proastă, o corvoadă. Se citeşte după chipul Internetului. Se sare de la o pagină la alta, de la o fotografie la un clip postat pe site, din dreapta ecranului, în stânga-jos, zig-zag, se scanează, se ţopăie prin text, fără succesiuni ale frazelor, fără logică, fără naraţiune, fără prea multă tulburare a ideilor. Testul hârtiei nu-l mai trece orişicine. Sensibilitatea noastră s-a schimbat, timpul nostru s-a fragmentat. Şi cred că nici nu ne mai frământă atât de multe întrebări.
Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
