Sunt obosită de drum și aș vrea să dorm, dar Mauro are chef de vorbă și povești de spus. Își ghemuiește cei aproape doi metri pe treptele din piatră de la intrare, vizibil intrigat de tăcerea mea. Trăsăturile frumoase, regulate ale chipului său au un aer aztec, ce ar părea ermetic dacă ochii n-ar vorbi încă și mai mult decât buzele. În timp ce gura zâmbește, lacurile întunecate ale privirii dezvăluie un suflet care care a plonjat în adâncuri și s-a întors de acolo cu imagini de neșters.
Vine de lângă Monterrey. Nu spune fățiș că a fugit din oraș ca să scape de niște probleme, dar lasă să se înțeleagă. Și-a lăsat familia acolo, pe strada Montes de Transilvania. „Cred că am trăit în România în altă viață”, îmi spune, cu seriozitate mascată în zâmbet. „Aș vrea să văd Transilvania. Tare aș vrea.”
Deocamdată nu se poate întoarce nici acasă, pe strada Montes de Transilvania.
În timp ce peste Cancun se face noapte de-a binelea, ochii lui Mauro au asupra mea un efect anti-soporific. Ochii și vocea joasă, tărăgănată chiar, pentru un mexican, felul în care reușește să pară mic și inofensiv, cu toată constituția lui atletică, toate astea mă fac să încep a-l privi cu atenție și simpatie. Vorbește de parcă ar mângâia, de parcă ar mângâia timid și cu teamă să nu strice, să nu spargă ceva. Vorbește ca în vis. Și îmi povestește realitatea unei nopți:
„Pe atunci locuiam într-un orășel de pe coastă, și eram foarte îndrăgostit. Am suferit atât de mult când ea m-a părăsit pentru altul, că nu mai puteam să respir. Eram tot o durere și nu mai știam unde să duc durerea asta, ce să fac cu ea, cum s-o port prin lume. Nu înțelegeam că nu sunt singurul în situația asta, pentru mine n-avea niciun sens. Suferința mea era unică, nimeni nu mai era ca mine, nimeni nu mai trecuse prin ce treceam eu. Și-am hotărât s-o sfârșesc cu viața.
Într-o seară, singur în camera mea, mi-am despicat, cum m-am priceput, venele de la mână. Era o seară dureros de frumoasă și calmă, mi se părea atât de potrivită pentru a-mi lua adio de la lume… Am tras perdelele și m-am întins pe pat. Curând m-am cufundat, credeam, în somnul de pe urmă.
N-a mai fost nimic pentru o vreme, n-aș putea să spun câtă. Apoi m-am trezit brusc, cu un sentiment de panică extremă, fără să-mi amintesc nimic pe moment. În mine nu era decât un semnal de alarmă intens, disperat. Nu voiam să mor. Ceva din mine, trupul meu sau sufletul meu, se răzgândise și se zbătea, disperat, să repare ceea ce făcusem. Mi-am văzut sângele șiroind și, în stare de șoc, am început să alerg, afară din cameră, afară din casă, afară din oraș, până la plajă, care la ora aceea era pustie. Oricine s-ar fi dus la spital, mă gândesc acum. Dar atunci nu gândeam nimic. Atunci doar acționam. Nu voiam să mor. Ceva – nu știu ce – se întâmplase, într-un timp atât de scurt; ceva ce îmi răsturnase tot ce știam despre mine, despre lume și viață. Nu mai voiam să mor.
Alergam fără țintă pe plaja luminată doar de lună și stele, când am văzut o mogâldeață stând nemișcată pe nisip, aproape de apă. M-am apropiat, și era un om. Un om ciudat, cu capul ras, îmbrăcat într-o robă portocalie. Un călugăr buddhist. M-a văzut, și m-a luat lângă el. Cred că și-a dat seama repede ce se întâmplase cu mine, dar n-a vorbit despre asta. Eu n-am vorbit aproape deloc. El mă strângea de mână, mă mângâia pe cap, și-mi spunea cuvinte blânde. Nu mi le aduc aminte, dar mă simțeam ca un copil care a făcut o poznă și în loc să fie pedepsit primește o dojană mângâietoare, prin care i se dezvăluie o parte din viață. Acțiunile și Consecințele. Conștientizarea. Onorarea Vieții. Acum știu despre ele, pe atunci nu înțelegeam cu mintea, îmi treceau direct în inimă.
Nici măcar nu stăteam să mă întreb ce caută un călugăr buddhist, noaptea, pe o plajă din Mexic. Abia după ce mi-am revenit, salvatorul meu – căci asta a fost – mi-a povestit că venise la o conferință a călugărilor buddhiști care avea loc în oraș. Avusesem un văl pe ochi, și el venise tocmai din Tibet, ca să ne întâlnim tocmai acum, exact când aveam nevoie să mă întorc spre viață. De atunci nu mai cred în coincidențe. Și nici în suferința de dragul suferinței. Prietenul meu – nu i-am aflat niciodată numele – mi-a dezvăluit, printre altele, că nici nu voisem să mor, nu cu adevărat. Tăieturile mele erau destul de superficiale, deși poate suficiente ca să mă golească de sânge, fiindcă locuiam singur și n-ar fi venit nimeni să mă găsească la timp. Asta dacă nu m-aș fi trezit ca să alerg spre plajă, în toiul nopții, la întâlnirea care mi-a schimbat viața.”
Citiţi şi
Ochii Monei – o carte despre salvarea prin artă
Să ascultăm și femeile! – Women Talking
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
