Ştiu acum că nu am fost niciodată un om fericit. Bucuros, da. Un gând spunea că există o vreme când râzi şi o vreme când îţi aduc aminte că ai râs. Ei bine, de râs am râs destul. Mai cu seamă până spre vârsta adolescenţei. Un copil vesel stătea la pândă în sufletul meu. Dar, chiar şi atunci, aveam o seriozitate proprie. Dintotdeauna am fost o fiinţă politicoasă. Bună, niciodată, dar politicoasă da. Mi se părea ceva de la sine înţeles să fii respectuos cu oamenii, aşa cum creştinilor li se pare firească Învierea Învăţătorului. Nu mi-a plăcut niciodată să mă bat. În fapt, în 33 de ani de pribegie existenţială, m-am bătut o singură dată, în clasa întâi. Amuzant este că m-am încăierat cu cel mai bun prieten al meu şi e posibil ca asta să se fi întâmplat pentru că el descoperise la şcoală un prieten nou. Eram gelos, deci.
De plâns, plângeam rar. Lacrimile cele mai dulci mi-au curs la Urziceni: eram la grădiniţă, eram îndrăgostit de Nicoleta, care locuia în apartamentul alăturat. Am plâns din gelozie, pentru că, de ziua ei, mi s-a părut că prezenţa lui Ştefan o încântă. Acum nu mai ştiu cine era acest copil, însă îmi aduc aminte cu sfinţenie gelozia şi lacrimile curgându-mi în camera de baie, în vreme ce mama mea şi mama Nicoletei se chinuiau să afle ce s-a întâmplat. Mai târziu, avea să se întâmple cava miraculos pentru mine: într-o seară, cum mama era de gardă şi părinţii ei erau plecaţi, Nicoleta a dormit la mine. Eram amândoi la grădiniţă, puşti Şi totuşi, îmi aduc aminte, în seara aceea ne-am culcat devreme, pe la ora nouă: ea a adormit prima, eu am vegheat-o. Scena avea să se repete peste vreo 25 de ani, alături de un alt chip feminin: am mers împreună într-un VSD (o tabără de trei zile). Şi, aşa cum se întâmplă mereu în viaţa mea, Ea a adormit fără vreo grijă, de parcă eu nici nu aş fi fost prezent alături. Eu am vegheat toată noaptea. Miracolul era prea frumos spre a dormi. Acum îmi dau seama că toate acestea au fost în zadar şi îmi doresc să nu se fi întâmplat nicicând.
Sufletul m-a durut toată viaţa, pentru că niciodată lucrurile nu au fost perfecte. De aceea, a fi pământean nu m-a impresionat niciodată. Am ştiut de la bun început că moartea bate la uşă, fapt pentru care nu am luat parte la Marile Proiecte ale oamenilor. Dimpotrivă, mi s-au părut ridicole. De copil, am simţit că viaţa este un proiect al nefericirii. Pe mine nu mă împresionează prea tare faptul că exist. Mai mult decât atât, consider că majoritatea oamenilor sunt de cacao, pardon de expresie. Din partea oamenilor, mă aştept la ce este mai rău. Nu o să înşir aici toate porcăriile de care sunt capabili aceste fiinţe aşa-zis raţionale, dar să spunem că sunt uimit de fiecare dată când întâlnesc un om bun.
Cât priveşte Paradisul şi Infernul, mi-ar plăcea să existe şi o a treia cale: Ne-Fiinţa. În acest fel, l-aş putea iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Îmi e teamă că voi fi la fel de nefericit şi cu Dumnezeu şi fără Dumnezeu. Pentru că şi în iad şi în rai dai tot peste oameni. Şi nu cred că vor fi mai răsăriţi decât sunt aici, pe pământ. Da, mereu a existat un pumn de oameni umani, ca să zicem aşa, dar e în zadar. Majoritatea sunt fiare.
Dacă există ceva cu adevărat ceva genial pe pământ, acest lucru este natura sau, mai bine spus, anumite zări de natură. Pentru natura pe care a plămădit-o, am tot respectul față de Creator. Păcat că a eşuat cu Omul. Mare păcat. Cu cât trăieşti mai mult, cu atât devii mai impur. Iar în ceea ce priveşte înţelepciunea, aceasta e doar un mit. Te-ai aştepta ca, îmbătrânind şi apropiindu-se de moarte, omul să devină mai generos. Adesea, el devine doar mai rău. Aşadar, ne-înţelept.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
