Pentru iubitorii de patinaj, ziua de 7 aprilie a fost un fel de The Day. Umilul patinoar Mihai Flamaropol (şi, ȋn cazul de faţă, “umil” poate candida liniştit la titlul de eufemismul anului) a fost scena Kings on ice, un spectactol pentru care ar putea fi ȋnşirate trei sferturi din superlativele din DEX. Protagonişti au fost patinatori unul şi unul. Evgheni Plushenko, Stephane Lambiel, Brian Joubert, Surya Bonaly, Laura Lepisto, Fumie Suguri, Ekaterina Bobrova, Dmitri Soloviev… Nume care neiniţiaţilor nu le spun absolut nimic, dar care, pentru cunoscători, au sonoritatea extaziantă şi de-respect-vrednică pe care o au numele fotbaliştilor Barcelonei pentru un microbist. Sau ale actorilor laureaţi la Oscar pentru un cinefil.
Plushenko, Lambiel, Joubert & co. au câştigat ȋmpreună zeci de medalii. Doar prezentarea CV-ului lui Evgheni Plushenko ar ocupa câteva pagini bune. Plushenko, cel care, ȋnainte de spectacol, spunea că “umilul” patinoar “arată ca o grotă a secolului 21”. Se pare că lui ȋi plac mai mult comparaţiile decât eufemismele. Plushenko, care a patinat, cu tot cu spectacolul din 2012, de patru ori la Bucureşti, a mai zis ȋnsă ceva: “Ȋmi plac românii la nebunie, sunt oameni foarte calzi.”
Şi “foarte calzi” au fost şi anul ăsta. E geu de descris atmosfera care a domnit ȋn grotă. “A plouat cu ovaţii şi aplauze”, ar fi, poate, prea puţin. “Plutea ȋn aer un soi de emoţie”, ar părea, poate, artificial. Senzaţia pe care am avut-o a fost de comuniune. Sau de schimb echivalent: publicul şi sportivii ȋşi dăruiau reciproc energie.
Mi-am amintit de un interviu cu ultra-talentatul Stephane Lambiel, de acum vreo doi ani, ȋn care reporterul compara frenezia cu care fanii ȋl ȋnconjoară pe oriunde se duce cu “dragostea” evocată ȋn“Parfumul” lui Süskind.
Reporter: Protagonistul cărţii ȋncerca să inventeze….
Stephane: …un parfum care să-i facă pe toţi să se ȋndrăgostească de el.
R: Exact. Şi apoi toţi s-au ȋndrăgostit de el şi a murit din cauza acestei iubiri, a fost sfâşâiat. Uneori, când citesc cronici de la spectacolele tale sau văd clipuri sau fotografii, mă tem că…
S: …că o să mor din prea multă dragoste? (râde) O , nu. Aşa ceva nu se poate ȋntâmpla ȋn viaţa reală […] Cred că iubesc să fiu iubit. Şi am nevoie să fiu iubit.”
Stephane a fost unul dintre preferaţii publicului român. Al doilea program al său, pe muzică din opera “Rigoletto” , a fost, cel puţin ȋn ochii mei, highlight-ul serii. Ȋn cazul lui, era absolut evident că nu prezintă doar o ȋnşiruire de elemente tenhnice. Ci că el e acolo, ȋn muzică, cu fiecare părticică din fiinţa lui. Că e acolo, ȋn grotă, cu fiecare părticică din fiinţa lui.
M-au bucurat ovaţiile care l-au răsplătit, la sfârşitul programului. Cum m-au bucurat textele de pe bloguri, care ȋl ridicau ȋn slăvi. De fapt, ȋntreg spectacolul era ridicat ȋn slăvi. Clar, de la noi şi-au luat doza de iubire.
Citiţi şi
Femeile care au dominat jocurile olimpice
Când valsul intră în derapare – I, Tonya
Aşa-i şi-n viaţă, c-aşa-i în tenis!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
