Nu, nu fac un exerciţiu de prozelitism. Nici unul de ateism. Combin doar o poveste personală cu câteva rezultate de cercetare ştiinţifică.
Am scris o primă formă a acestui articol cu patru ani în urmă, provocată de un link promovat atunci de Google : « De ce există Dumnezeu (…) Dovezi clare pentru concluzii bune ». Îl reiau, pentru că un studiu ştiinţific recent vine în sprijinul celor scrise de mine atunci.
Gândul că Dumnezeu te va pedepsi sau te va părăsi contribuie la diminuarea bunăstării şi comportamentelor tale prosociale, ne avertizează cercetătorii. Altfel spus, frica de Dumnezeu are mai curând efecte negative asupra calităţii de ansamblu a vieţii tale.
Dimpotrivă, încrederea că Cineva-Acolo-Sus te iubeşte îţi creşte şansele de reuşită, dacă te stimulează să te mobilizezi tu însuţi ca să realizezi ceea ce doreşti, iar cei din jur ştiu că pot conta pe cuvântul tău. Aşa scria, cu un secol în urmă, sociologul german Max Weber în “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” – o carte care a fost tradusă şi în limba română şi care ne poate ajuta să înţelegem mai bine legătura dintre credinţă şi ceea ce numim astăzi carieră reuşită, leadership, avere.
Întrebarea dacă există Dumnezeu m-a urmărit în adolescenţă şi tinereţe. M-a condus către o lucrare de licenţă în Filosofie şi Istorie, despre originile creştinismului, (des)calificată atunci (1982) de unul dintre profesorii mei drept “mistică”, pentru că cita, printre altele, lucrări ale lui Mircea Eliade, care tocmai fusese mazilit din cultura socialistă, şi studii publicate în reviste ale unor institutii religioase – autorii erau istorici şi lingvişti reputaţi, dar ce importanţă avea? Ca să-mi salvez munca, a trebuit să refac introducerea, inserând un citat ales de coordonatorul meu din scrierile Tovarăşului. Interesant e că, după căderea regimului comunist, mi s-a reproşat adesea că aş fi… atee! Se pare că-mi lipseşte instinctul orientării “corecte politic” şi că am, dimpotrivă, o înclinaţie specială către a mă situa împotriva curentului, pentru că am auzit de multe ori în viaţă acuzaţii care se anulau una pe alta: am fost “mistică” atunci când era apreciat ateismul şi “atee” când a devenit de bon ton să fii mistic; prea raţională pentru unii, prea sensibilă pentru alţii; când prea lucidă, când prea visătoare; ba prea intelectuală (teoretician), ba prea pragmatică…
Mintea mea are nevoie de echilibru şi nu ştiu să fi urmat vreodată clişeele şi isteriile colective.Politicile care văd o singură direcţie (sau niciuna), modele intelectuale, curentele puternice de opinie, sloganurile strigate de mulţimi, clişeele din literatura de dezvoltare personală sau din psihologia şi sociologia “de coafor”, cum spune un amic, sau “de televizor”… toate acestea mă sperie şi îmi provoacă o reacţie de autoprotecţie. Nu îmbrăţişez spontan cauzele, ideile, lecturile şi personalităţile momentului. Nu îi votez şi nu îi critic pe Iliescu, Constantinescu, Băsescu & Co atunci când leaderii de opinie o fac. Nu accept numai argumentele pro sau contra, cu oricâtă pasiune şi oricâte citate celebre ar fi susţinute. Oricare ar fi ideea de plecare şi oricine ar avansa-o, eu îmi pun întrebări, caut şi contraargumente şi idei alternative.
Totuşi, la un moment dat, pe care nu l-aş putea plasa foarte precis în timp, am renunţat să mă mai întreb dacă Dumnezeu există sau nu. Ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, Dumnezeul meu a devenit “un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare”.
Găsesc că, intelectual vorbind, căutarea răspunsului e un exerciţiu foarte util în prima tinereţe, pentru că dezvoltă pasiunea pentru cunoaştere, structurile gândirii şi imaginaţiei şi comportamentul moral. Util, poate, şi la senectute, pentru păstrarea vitalităţii mentale – deşi, când ne îndreptăm spre apus, poate că ar fi mai liniştitor să acceptăm pur şi simplu că Ceva-dincolo-de-viaţa-aceasta există, pentru a face mai uşoară ideea schimbării ei cu o alta, fie ea o re-întrupare pământeană ori o existenţă spirituală des-trupată…
Sub aspect pragmatic însă, nu ai nevoie de întrebare şi de raţionamente lungi şi sofisticate, ai nevoie doar de credinţa simplă. Acesta este sensul pe care îl atribui eu, acum, frazei “Crede şi nu cerceta”, pe seama căreia m-am contrazis îndelung în anii de liceu şi cu profesorul de filosofie, şi cu gazda mea de atunci, preot. În înţelegerea mea de acum, “Crede şi nu cerceta” se referă nu la credinţa asociată ignoranţei şi supunerii oarbe, ci la credinţa asociată conştiinţei lucide că, în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, întrebarea şi cercetarea nu pot ajunge niciodată la « Dovezi clare pentru concluzii bune », cum promitea site-ul care m-a provocat să scriu, şi nu aduc un plus de valoare în acţiunile noastre practice.
În viaţa noastră cotidiană, Dumnezeu există în măsura şi în ipostazele în care avem nevoie de El, iar fiecare crede în Dumnezeul de care are nevoie.
Unii au nevoie să trăiască “cu frica lui Dumnezeu” pentru a evita greşelile majore, aşa cum au nevoie de penitenţe mântuitoare pentru a se elibera de sentimentul vinovăţiei; şi, de multe ori, după perioada de penitenţă o iau de la capăt, repetând aceleaşi păcate, cu gândul că alte penitenţe îi vor mântui. Sub acest aspect, eu nu am nevoie de Dumnezeu, am avut de puţine ori în viaţă. Nu pentru că nu aş greşi niciodată – aş vrea să pot! –, greşesc adesea, uneori chiar cu ştiinţă: sunt fiinţă umană şi nu-mi pot inhiba toate nevoile şi dorinţele umane, iar uneori nici impulsurile ce pot provoca o suferinţă. Dar mă străduiesc să lupt împotriva acestor impulsuri şi de cele mai multe ori reuşesc fără să cer ajutorul unui Dumnezeu-distribuitor-de-pedepse-şi-recompense. Pentru mine, acest Dumnezeu nu există, nu vreau şi nici nu cred că ar vrea el însuşi să existe.
Nu cred că Dumnezeul punitiv poate fi de ajutor oricui şi oricând. Am cunoscut oameni împinşi şi mai adânc în depresie de discursurile normative şi ameninţătoare ale unor preoţi, comuni sau vestiţi. Femei care se autoflagelau de ani, pentru a se elibera de sentimentele de vinovăţie pentru întreruperi de sarcină. Soţii care îşi asumau teroarea unor mariaje pline de violenţe şi umilinţe, considerând fie că aceasta este noţiunea creştină de Iubire, fie că plătesc astfel pentru neputinţa lor de a fi soţiile propovăduite de Biserică, ori chiar pentru păcatul originar al Evei. Bărbaţi bolnavi sau în vârstă care, în spaima plecării definitive, căutau cu disperare penitenţe eficace, modalităţi de a plăti pentru păcatele comise, agravându-şi astfel fragilitatea fizică şi psihică… În toate categoriile sociale, de la agricultori şi muncitori calificaţi, la profesori universitari, medici, avocaţi, ori oameni de afaceri, Dumnezeul unor preoţi poate face mult bine, dar poate face şi mult rău. Îi putem ajuta pe semenii noştri nu propovăduind un Dumnezeu anume, al nostru, ci ajutându-i să-şi descopere, să-şi creeze şi recreeze propriul Dumnezeu. Îl pot numi Buddha, Allah, conştiinţă, oricum… Important e să simtă că, atunci când îl invocă, devin mai echilibraţi, mai puternici, mai capabili să-şi ia în stăpânire viaţa şi mai deschişi către a face ceva şi pentru binele altora.
Eu cred într-un Dumnezeu pe care îl simt alături ca pe un ghid discret, un suport şi un corector din mers al greşelilor mele. Un fel de alter ego sau un coach nevăzut, a cărei simplă prezenţă simbolică îmi stimulează întrebările cu privire la binele şi răul pe care le fac sau gândesc, şi care mă ajută astfel să decid în situaţii dilematice. O forţă pe care o caut uneori privind la Cer, ca să simt sau să-mi amintesc că se află în mine. Nu-i cer să mă ajute să ating un interes concret hic et nunc. Nu-i cer să semnez un contract mâine, nici bani, nici succes etc. Mă rog doar să pot obţine tot ce şi atât cât îmi trebuie ca să fac ce am de făcut bun în viaţa aceasta.
Îl consider co-responsabil pentru rezultatele acţiunilor mele, pentru viaţa mea. La urma urmei, eu nu-mi aduc aminte să-I fi cerut să vin pe lumea aceasta, dacă sunt aici e numai pentru că aşa a fost voia Lui, iar dacă a hotărât să mă aducă pe lume, are şi o responsabilitate în ce mă priveşte. Eu fac ce ştiu şi ce pot să fac mai bun, nu stau cu braţele încrucişate şi nici nu fac economie de gândire la a judeca dacă ce fac e bine sau rău, dar consecinţele, rezultatele, nu depind numai de ce fac sau nu fac eu.
Uneori am nevoie de Dumnezeu ca factor de încredere şi echilibru. N-am avut niciodată puterea nici să fac compromisuri cu valorile, nici să intru pe fereastră dacă sunt dată afară pe uşă, nici să “lupt”, iar în lumea noastră oamenii ca mine sunt foarte fragili. Spun în fiecare zi “Facă-se voia Ta” – uneori cu ton de avertizare : “Ai grijă, eu am facut tot ce am ştiut să fac, de aici încolo e responsabilitatea Ta” – şi merg mai departe cu doza funcţională de încredere şi echilibru de care am nevoie.
Nu îmi trebuie probe istorice şi argumente raţionale pentru a dovedi existenţa acestui Dumnezeu ; pur şi simplu am nevoie să existe, iar El există pentru mine.Şi nu mă simt vinovată de blasfemie sau erezie atâta vreme cât aceia care cred într-un alt fel de Dumnezeu, sau Dumnezei, nu pot dovedi că viziunea lor e indubitabilă.
În opinia mea, orice credinţă e « adevărată » dacă te determină să devii astăzi mai bun(ă) decât ai fost ieri şi e falsă dacă se rezumă la declaraţii, ritualuri, rugăciuni şi penitenţe conjuncturale, ghidate de un interes personal oarecare, fie el şi interesul de a fi pe placul lui Dumnezeu.
A căuta să devii mai bun îmi pare a constitui esenţa oricărei credinţe, oricum s-ar numi cel căruia i te închini. Iar victoria asupra propriilor limite îmi pare a fi cea mai însemnată şi mai gratificantă victorie pe care o putem obţine în viaţa aceasta. Cred că aici se află sensul umilinţei şi iertării creştine. Recunoscându-ne vina şi rugând un semen să ne ierte, ne umilim nu în faţa celuilalt, ci în faţa propriilor noastre ambiţii, orgolii, vanităţi, prejudecăţi, pe care, prin umilinţă, reuşim să le învingem.
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
