Copil fiind, m-am temut mereu de moarte. În primul rând de moartea mamei. Cu atât mai mult cu cât mama era unicul părinte prezent fizic în proximitatea mea. În clasa a doua aveam să o întreb pe mama „de ce m-ai făcut, dacă tot trebuie să mor”. Mă urmărea, încă de atunci, sentimentul futilităţii vieţii. Cu toate acestea, eram un copil vesel, ba chiar aveam umor. Atunci când puneam gânduri pe hârtie – extrem de rar, e adevărat – cuvintele probau fericirea de a exista. În liceu am început să colecţionez meditaţii şi expresii din scriitorii pe care îi frecventam. Cioran, aproapele meu, îmi oferea dulceaţa gândurilor sale. Cine a reuşit să treacă peste pesimismul lui aparent, i-a descoperit lirismul care îţi dezmiardă simţurile.
Unul dintre motivele pentru care nu am dat liceului interesul cuvenit a fost sentimentul profund al apropierii finalului: credeam că voi muri, până spre finalul clasei a douăsprezecea. Acum ştiu de unde venea acest inefabil, dar nu voi detalia aici. Am ajuns la facultate şi purtam încă pe umeri amintirea albă a norului de vară numit Emil Cioran. De asemenea, eram nevindecat de teama faţă de moarte. Cine a făcut facultatea la Iaşi, a simţit parfumul eternităţii. Vara învăţam pentru examene în Grădina Botanică şi, uneori, în Cimitirul Eternitatea. Trebuie să recunosc faptul că atmosfera din Eternitatea nu era una care să motiveze intelectual într-un sens desăvârşit, însă notele mele erau mai mult decât fericite. O dată, în vreme ce învăţam, am fost martorul unei înmormântări, eu care nu participasem niciodată la un astfel de eveniment. Ce pot să spun. Nu am fost impresionat. Egocentrismul meu era bine înarmat, ca să fiu atins de plecarea unui necunoscut. În acelaşi timp, mi se confirma, încă o dată, faptul că ritualul înmormântării este gândit pentru cei vii, nu pentru cel mort, pentru cei care, rămânând în viaţă, au posibilitatea să îşi ia rămas bun în mod decent de la cel „adormit”.
Într-o dimineaţă de vară, înaintea unui examen, am intrat într-o biserică, din apropierea Casei Universitarilor. Fericit fiind întrucât biserica era goală. Întotdeauna m-au fascinat bisericile goale, intimitatea de a fi Singur cu Dumnezeu. Cu un pas hotărât am intrat în biserică. Trecând de pronaos, cu acelaşi pas hotărât am ieşit afară din biserică. Am dat să plec, dar un gând m-a reîntors. „E timpul să rezolvi problema asta”, mi-am spus. Am revenit, m-am însacralizat în faţa icoanelor şi apoi m-am oprit în mijlocul naosului: într-un sicriu de lemn odihnea trupul unui bătrân rrom, un adevărat patriarh, cu barbă şi păr lung, îmbrăcat în straie de gală, însoţit de un baston. L-am contemplat minute lungi: liniştea din biserică, razele soarelui strecurându-se în biserică, calmul întrupat al bătrânului, larma îndepărtată a oraşului, un cântul unei păsări – hierofanii care mă purtau mai aproape de buzele nesărutate ale lui Dumnezeu.
În viaţă, ni se oferă ocazia, sau ne oferim noi înşine prilejul unor rituri de trecere, prin mijlocirea cărora depăşim vârste psihologice sau ne vindecăm de răni emoţionale ori temeri iraţionale. În fapt, maturizarea este un proces de dezcopilăreală a sufletului. Iar împăcarea sufletească cu moartea face parte din drumul lung către vindecarea de sine. Desigur, este o iluzie să credem că putem sfida total teama de adormirea finală. De unde şi importanţa psihologică a religiei şi a doctrinei nemuririi sufletului. Ceea ce vreau să spun este că stă la îndemâna noastră să ne vindecăm de fobii. Cum anume? Simplu: conştientizându-le şi înfruntându-le.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
